Gata, am intrat cu totii in painea psy. Viata noastra a devenit un ansamblu de jocuri terapeutice – jocuri care, de altfel, sunt foarte pe placul Veronicai. Jocuri de rabdare, de invatare a dialogului, de dezvoltare si eficientizare a functiei narative, jocuri de dezvoltare a vocabularului, a limbajului, a empatiei, de transmitere a mesajului si in general, de reglat orice este de reglat in regulile sociale. Suntem mai mult terapeuti decat parinti in aceasta perioada.
Antonela este prietena ei, bine-de-tot-adoptata, unul dintre foarte putinii oameni cu care Vera este „capabila de intimitate” (asa cum se spune despre Aspergeri ca nu sunt). Ba chiar acest lucru se extinde si in grupul de la gradinita, astfel incat pentru prima data in viata are o simpatie intre colegii ei, o fetita pe nume Ana. Pana acum, ori de cate ori ar fi fost intrebata „de cine iti place tie mai mult la gradinita?” raspunsul era invariabil „imi place de toata lumea”, „toti colegii mei sunt buni si frumosi”, „nu prefer pe nimeni”. Personajul colectiv era ceva total neutru, fara nuante, fara putinta (sau interesul) de a observa diferentele dintre membrii colectivitatii. Acest zid a inceput sa se fisureze, iar Vera are in sfarsit o mica prietena, chiar daca momentele in care se joaca efectiv cu ea sunt inca foarte scurte. Oana (educatoarea ei) imi spune ca Vera este in continuare o fetita solitara, dar paradoxal, extrem de dornica de a trai printre oameni de varsta ei.
Continuam sa mergem si la Asociatie de doua ori pe saptamana. Acolo lucreaza intr-un mini-grup, impreuna cu Maia si Alexandru, doi copii ce sufera de autism inalt functional.
Suntem optimisti si pasim pe acest drum cu credinta si cu soarele in fata.