Prajiturile cu praf de zana

Era pe canapeaua din bucatarie, participand sarguincioasa la impodobirea prajiturilor. Faceam impreuna niste flori de visine din compot si apoi eu am inceput sa zdrobesc intre degete miejii de nuca, lasand  sa cada la intamplare peste prajituri.

Cum ochii ei sfredelesc orice colt de realitate in cautarea magiei, orice amanunt devine intr-o secunda poarta catre lumina de rai.

– Mami, ia uite, parca este un praf de zana! De parca o zana ar pune peste prajituri praful din bagheta ei. A fost asa: mai intai ea a zburat pana suuus, la Doamne-Doamne, unde s-a intalnit cu bunica lui tati… si cu tatal lui tati…  si cu bunica ta… si pe urma a coborat la prajiturile acestea si a pus praf de zana peste ele! Vezi?!

Anunțuri

O decizie minunata

Intr-o zi i-a spus lui Tom, la cina:

– Tati, stii ceva? Odata, Doamne-Doamne a zis asa: pentru ca „pisi” si cu „pisi” sa nu mai fie singuri, o sa le dau un copil pe care ei o sa-l intrebe  „cum te cheama?” si el, copilul, o sa raspunda: Veronica!

Paharul cu lapte

Suntem la micul dejun, un sandvis si un pahar cu lapte pe masa.

– Mami, tu stii ce sunt istorioarele?

– Spune-mi tu.

– Sunt niste povestioare care te alinta. Uite, de exemplu, eu acum iti voi citi dintr-o carte imaginara o poveste care te va alinta.

Deschide cu gesturi teatrale copertile unei carti inexistente si, negasind pe loc nicio poveste cunoscuta, roteste cercetator ochii prin bucatarie si apoi se preface ca citeste paginile de aer, transformand concretul cel mai banal intr-un mic basm ad-hoc:

A fost odata un imparat care toata ziua bea numai apa. Si intr-o zi, parintii lui i-au dat un pahar de laptic, pentru ca el sa nu mai bea numai apa. Sfarsit!!!”

Si ma priveste razand in hohote, pentru ca nimic nu este mai incantator si mai motivant pentru ea, decat permanentul proces de creatie si de metamorfoza a realitatii, de la cel mai banal pana la cel mai plin de esenta palier al ei.

Din pacate sau din fericire

Hai sa ne imaginam – asa se poate numi pe scurt viata interioara a Veronicai. Orice joc de terapie si orice efort educational palesc neputincioase langa exercitiul imaginativ, care o pasioneaza pana la uitare de sine. Prin folosirea imaginatiei, poti descoperi lucruri mereu noi despre evolutia ei, despre nivelul cognitiv extraordinar la care se afla si, in general, despre tot ce o caracterizeaza mai profund.

In ultimul timp, Oana m-a tot rugat sa o „pregatesc” si eu (prin discutii logic-explicative) pentru serbarea de pe 6 iunie. Sa-i spun ca „trebuie” sa isi astepte randul si sa isi gestioneze mai bine rabdarea – asta deoarece se teme putin de instinctele Veronicai de a sparge disciplina , riscand sa iasa din rand si sa faca „ce o taie capul”, daca i se pare ei ca lucrurile stagneaza intr-un mod prea plictisitor sau nu decurg intr-o maniera „perfecta”. In plus, este nevoie sa se abtina de la a cere explicatii intr-un mod atat de insistent si in momente atat de nepotrivite – De pilda atunci cand ceilalti au altceva de facut, caci se stie, daca este repezita si fortata sa „treaca peste asta”, starea ei este compromisa de deja-celebrele dezechilibre emotionale.

M-am supus, asadar, rugamintii educatoarei si, folosind un exercitiu de imaginatie, am creat impreuna cu Vera un grup de personaje care erau, sa zicem, copiii de la grupa mare. Am ales o doamna educatoare si i-am asezat pe toti in pozitie regulamentara, pentru serbare, gandindu-ma in timpul asta la o modalitate de a exprima „regulile sociale”, de a pregati si intari adaptarea ei la activitatea respectiva. Sigur ca Vera s-a prins in acest joc cu ochii scaparand de bucuria si de freamatul unei activitati cerebrale superioare (preferata ei!).

Si iata cum am fost eu, surprinsa si cu inima tremurand de emotie, prima spectatoare a serbarii care va avea loc de-abia peste 3 saptamani, caci Veronica stie deja toata serbarea pe dinafara! Fiecare personaj a iesit pe rand in fata celorlalti si si-a spus rolul in cea mai perfecta si disciplinata maniera posibila. Pajul, Cenusareasa, Alba-ca-Zapada, vanatorul, Scufita Rosie, Motanul incalat, Printesa, Fat-Frumos… Ca si cum Veronica insasi ar fi compus toate acele poezioare, cuvintele curgeau din gurita ei cu o dictie inca incorecta dar cu o fluiditate de rau cristalin care iti spala sufletul de pacate. Mi-a spus pe rand rolurile fiecarui copil din grupa, dandu-mi explicatii adiacente despre ficare personaj in parte, ce haine poarta, ce caracteristici are, ce gesturi face in timpul spectacolului. O incredibila prefata lirica a serbarii, a viitorului, a vietii.

Si am tacut infiorata, uitand ca prin demersul meu penibil-educativ, vroiam de fapt sa explic acestui copil minunat cum sa fie supus, cum sa fie obedient, cum sa isi raporteze perfectiunea interioara la imperfectiunile lumii in care traieste. Am imbratisat-o si am simtit, inca o data ca, din fericire, Dumnezeu a fost bun cu mine ingaduindu-mi sa fiu eu mama ei…

Si de asemenea am tacut zambind, amintindu-mi cum educatoarea ei mi-a spus astazi cu compasiune: „din pacate, din anumite puncte de vedere, Vera nu va fi niciodata la fel ca ceilalti”.

Din pacate?!… ma intreb.

Printesa mareelor

La gradinita, comportamentul Veronicai are o dinamica serpuitoare, in sensul ca nu se angajeaza constant intr-o linie, ascendenta sau descendenta. Azi e asa, maine altfel. Flux si reflux de zambete si de lacrimi. O printesa fragila a starilor afective, depinzand inca prea mult de maturitatea / imaturitatea emotionala a celor din jurul ei.

Continua sa alunece in starile de neliniste neinteleasa si prelunga, mai ales atunci cand cineva are fata de ea un comportament gresit si nemeritat (cum ar fi de exemplu un mic „profesoras” de dans – el insusi copil – care a invatat sa fie autoritar mult inainte de a invata sa comunice; mult inainte de a reusi sa inspire si sa merite respectul ).

Se fac pregatiri pentru serbarea de pe 6 iunie, domnisorul profesor da drumul la muzica si decide perechile, cine cu cine exerseaza dansurile, daa? Bun. Veronica se duce catre el si-i spune cu buna dispozitie: „eu vreau sa fii tu partenerul meu!” dar, deranjat de lipsa de supunere si de inopinata indisciplina, dumnealui insista: „mergi intre copii te rog, acum!”; „dar te rog, eu vreau sa fii partenerul meu, de ce nu vrei sa fii tu partenerul meu de dans??” si trage mult-prea-insistent de maneca profesorului, necroita pentru abordari atat de „indisciplinate”. „Am zis NU, treci la loc!!!”” – Numai ca hiper-nevoia de explicatii a Veronicai (si incapacitatea de a accepta lipsa acestora) este o limba prea straina pentru unii (prea multi) dintre pedagogii zilelor noastre si reactia cea mai fireasca de care este in stare individul este sa-i explice deodata cu vocea stridenta ca, ei dracie, e nevoie sa nu mai comenteze si sa-l lase in pace, insotind aceasta cu un gest brutal si impingand-o in „multime”.

Tragedie, evident. De ce? Pentru ca Vera are nevoie de pace si de justetea reactiilor. Daca ar fi gresit cu ceva, nu ar fi plans nici daca ai fi lovit-o (prin absurd) cu pumnul. Dar in astfel de momente se stabileste nevoia imperioasa de a impaca pe cel tensionat, neavand totusi instrumentarul de limbaj si expresie necesar si suficient pentru asta. Si plange. Si deranjeaza ora. Si enerveaza profesorul. Si perturba normalitatea. Si nici nu o poti indeparta usor, odata intrata in starea Aceea (ca sa poti continua eventual ora cu „copiii normali”), caci acum nu mai este manata decat de impulsul de a „repara”, de a ramane in scena, in linia intai pe frontul razboiului social, de a readuce totul la momentul zero, de a sterge cu buretele presupusa ei greseala (greseala care nu este de fapt decat o reactie la incapacitatea profesorului de a comunica). Acum Vera nu mai doreste decat sa elimine toata tensiunea, sa se linisteasca toata lumea, orice, orice numai sa te linistesti, sa zambesti si sa o iei in brate. „Hai sa ne linistim!”, spune. Nu am vazut niciodata pe cineva mai dornic de a instala pacea si iubirea in orice mediu.

Acasa, imi explica (la insistentele mele), insostindu-si povestea cu gesturi (smucindu-si manutele pentru a fi cat mai elocventa): „m-a impins asa: du-te, du-te de aici, stai acolo, cu copiii!!!”; Si o intreb: „Veronicuta, dar spune-i lui mami, ce ai simtit tu cand te-a impins domnul profesor?”; „am simtit… ceva rau, si am plans, pentru ca asa am putut eu sa ma exprim”.

Cu cuvintele ei

O imbratisez inainte de culcare. Imbratisarea se prelungeste in primul rand pentru ca ea trage de timp sa nu se culce, in al doilea rand pentru ca mie imi face placere sa o tin asa. Isi pune capul pe umarul meu –  „sa mai stam asa” zice.

– Daca ar fi posibil, ii spun eu, as vrea sa te tin asa tot restul vietii mele, Vera. As merge cu tine in brate peste tot, oriunde, in orice moment. Ce bine ar fi!

– Mami, eu as vrea sa iti treaca spatele si sa nu te mai doara, ca sa se poata intampla asa cum ai zis tu.