clestele care alunga tristetea pasarii

Era cu Tom la cumparaturi cand „i-a venit” plasmuirea de astazi. Cumparasera deja blocuri de desen (bune de folosit in loc de caiet), au mai cautat prin borseta un pix si apoi s-au oprit pe prima banca unde sa poata sta linistiti si sa lucreze in echipa: artistul sa dicteze, scribul sa consemneze pentru istorie.

Apoi, m-au sunat si pe mine, iar Vera mi-a citit la telefon, cu glas copilaresc si fecund, palpitand de fericirea unei noi „nasteri”, urmatoarea poveste:

Puisor si clestele lui, Prombo, in timp ce Puisor era trist

A fost odata ca niciodata un pui de pasare care nici nu era fericit. Ca sa fie fericit, se intalnea cu un cleste numit Prombo si i se mai spune si Api. Prombo era fericit ca il vazuse pe puiul de pasare. Pe puiul de pasare il cheama Puisor. Api era fericit ca il inveselea pe Puisor, puiul de pasare. Puisor se bucura ca ii trecuse tristetea. Eu ma numesc Goofy, sunt cel care citeste aceasta poveste care se numeste „Puisor si clestele lui, Prombo, in timp ce Puisor era trist”. Sfarsit.

n.b. Inafara de Goofy, toate celelalte nume folosite in poveste sunt inventii personale marca Vera. O nesfarsita incantare. In alta ordine de idei, nu este prima data cand Vera transforma prin micile ei basme raul in bine. Ca si cum ar vedea partea ascunsa si buna a  raului, asa cum noi, „oamenii mari” invatam, prin sfaturile duhovnicilor nostri, ca suferinta este buna si mantuitoare. Fumul negru declansat de un buton rosu nu este ucigas (vezi Yeleldi) ci protejeaza pe cei bolnavi; clestele care strange si poate provoca durere sau chiar -la nivel metaforic- privare de libertate, aici aduce zambet si alunga tristetea. Fericirea ei rastoarna functiunile lucrurilor, dandu-le o noua identitate, una pozitiva. Se nasc parca sensuri noi in toate lucrurile vechi, rele, gresite. E o magie prin care ea se desfasoara libera si devine vraciul unei lumi bolnave. Nici nu mai am putere sa fiu uimita, sunt doar fericita caci, asemenea lui Puisor, tristetile mele s-au „depanat” cu un Prombo miraculos si inexplicabil…

Anunțuri

Beba Batu Felix Entas

Stand pe o banca in parc, cu Mickey de plus in brate, a inceput la un moment dat sa monologheze in ritm de poveste. A inventat ea, asa-deodata, un nume nou pentru Mickey – un nume care a imbatat-o cu rezonanta lui originala, alungandu-i pe loc plictiseala. Asa se intampla de obicei cand isi rosteste cuvintele-inventii, infloreste din strafundurile ei un zambet aparte, o placere jucausa si foarte vie. Numai daca as putea sa redau vocea ei insufletita, freamatul pasiunii care o consuma in acele momente si lumina de pe chipul inflorit de bucurie, cand isi aude (sau isi vede) micile creatii nascute, pe care le iubeste ca pe niste capodopere autentice! Ca si cum nu ar mai exista nimic in jur, nu mai vede, nu mai aude altceva. Ca o fericire prin care respira aer curat. Ca o fereastra catre o lume speciala, a celor alesi. Ca un artist al carui suflet este, in clipele revelatiilor creatoare, un instrument care preia informatii din energia libera a universului. Ca o lumina din lumina lina…

Orice mic exercitiu de creatie o transfigureaza si aprinde in ea milioane de stele. Si apoi, mai este si indarjirea cu care apara corectitudinea cuvintelor ei. O litera daca gresesti, e caz de judecata si nemiloasa apostrofare (insotita de o reala nelinistire, caci perfectiunea nu trebuie tulburata cu nimic).

Inventia mea, Beba Batu Felix Entas

Pe Mickey il chema Beba Batu Felix Entas, un nume inventat de mine in jocul lui de azi, care se numeste Beba Batu Felix Entas si jocul lui. Si Mickey este Beba Batu Felix Entas si arata ca Mickey dar are o caciula galbena. Mickey se juca cu Minnie in pereche si se deghiza in Beba Batu Felix Entas. Si el se juca cu Minnie, Donald, Daisy, Goofy si Pluto. Si Beba Batu Felix Entas – Mickey se jucase cu prietenii lui. Faceti prezenta! Beba Batu Felix Entas, Minnie, Donald, Daisy, Goofy si Pluto, toata lumea e prezenta! Beba Batu Felix Entas spune: haideti, jucati-va cu mine, prieteni! Aceasta nu este o poveste, este o inventie. Diferenta este ca inventiile se fac cu nume inventate de mine. Si in loc de „sfarsit” scriem „inventia terminata”.

Inventia terminata.

haos estival

Pentru cei mai multi dintre copii, gradinita este in aceasta perioada o bucurie galagioasa si neintrerupta de nicio lectie, de nicio informatie prea grea sau prea noua. Cursurile s-au transformat brusc din limbi straine, actorie, scris si citit – in lectii lejere de dans, de inot sau karate, foarte mult timp liber si de asemenea in zilnicul mers in parc cu toata gasca de pitici. Pentru Vera insa, aceasta harababura nesfarsita reprezinta o incercare constanta si obositoare de a reinstaura ordinea sau macar de a reusi sa inteleaga putin din marea revolutie a simturilor pe care toti ceilalti o numesc cu pasiune „perioada de vacanta”. Cand erau lectii, era mult mai bine! Chiar daca regulile care vizeaza obedienta si tacerea ei in timpul predarii sunt imposibil de respectat, totusi ar sta oricand ore in sir in fata unor exercitii de logica si ar fi de mii de ori mai motivata de cateva intrebari care sa-i puna la lucru memoria, imaginatia, inteligenta. Pe de-o parte, e plictisita de lipsa activitatilor intelectuale si pe de alta parte, este ametita si bulversata de efervescenta semnificativ crescuta a grupului social in care „trebuie” sa activeze.

Ma simt datoare sa spun ca nu reactioneaza impulsiv impotriva mersului la gradinita niciodata. Nu cere. Numai daca o pui sa aleaga, isi spune parerea: as mai vrea o zi de vacanta (ceea ce pentru ea inseamna sa stea in casa si sa deseneze toata ziua, sa manance in micul ei atelier, sa ma puna sa ii descriu desenele, sa se uite la filmele cu Mickey, sa inventeze un cantecel sau o mica poveste, sa raspunda comentariilor pe Picasa, sa refuze categoric sa mergem in vizita la bunici, sa se impotriveasca ferm (dar ne-agresiv) unora dintre regulile mele – luptand totusi pentru respectarea regulilor ei; sa faca dus cu personajele din clubul lui Mickey din cauciuc, sa traga de timp cand e ora de culcare prin toate tertipurile posibile si imposibile, sa negocieze inca 5 minute de joaca dupa ora zece jumate si in final sa se culce putin dupa unsprezece).

Asadar, nu auzi de la ea: nu mai vreau la gradinita, mami. Cu toate astea, eu simt. Ea nu cedeaza si nu da inapoi din linia intai, dar ii este greu, caci ii lipsesc „armele” si de aceea e coplesita si plange aproape tot timpul. Orice mica schimbare, fiecare lucru peste care trebuie sa treaca rapid si chipurile-firesc (fara explicatii) o irita si declanseaza lupta ei de a-i face pe ceilalti sa o inteleaga si apoi sa ii explice „de ce”. Spalatul pe maini cu alti doi copii la aceeasi chiuveta, dupa ce i-ai zis ca nu are voie sa intre in baie daca este cineva acolo. Decizia educatoarei de a o pune sa se tina de mana azi cu un alt partener decat ieri. Faptul ca Oana i-a dat o palarie care nu era a ei sau faptul ca nimeni nu a ajutat-o sa isi schimbe sandalele cu balerinii de interior. Si chiar s-ar fi incaltat singurica, dar debandada din hol a depasit-o psihic si a ametit-o. Banalitati care pentru Vera devin mari contradictii, imposibil de surmontat. Si daca ceva de genul asta declanseaza starea de neliniste, lucrurile aluneca pe o panta specifica si devin in scurt timp ilogice (nu mai gandeste ci doar se leaga de forma cuvintelor, incercand cu disperare sa isi regaseasca reperele fixe, sa se intoarca la un fel de matca de unde sa o poata lua de la inceput). Tot ce spune ea in asemenea momente pare usor aberant pentru ceilalti si bineinteles deranjant. Ba chiar, poate fi gresit inteles. De pilda, chiar azi Oana mi-a zis, rupand din context cateva cuvinte apasate, imitand usor-teatral inflexiunile din vocea Veronicai „in criza” – pentru a face mesajul mai usor de inteles: „dar EU nuuu vreau sa facem asa, EU am zis sa facem altfel… dar de ce sa nu facem cum am zis EU?” Si plansul ei parea un rasfat crunt.

Da, din povestirea Oanei, in care semi-istericul „EU” al Veronicai era fara sovaire subliniat (si inca sa tinem cont ca este vorba despre o educatoare buna, pozitiva, toleranta, dincolo de orice repros!) ai fi putut intelege ca Vera este un copil nu doar incapatanat, dar si extrem de razgaiat si prin aceasta, destul de nesuferit uneori. Pare! Daca nu o cunosti.

Singurul mobil al dereglarii ei este lipsa de ordine, lipsa de explicatii logice si aerisite, calme si rabdatoare. Ea gandeste in alt ritm si in alte dimensiuni. Are nevoi mult diferite de ale celorlalti si o dezvoltare de asemenea, diferita. Sa o obligi sa treaca peste segmentele gandirii ei (aparent labartate si rarefiate, in realitate distincte, profunde, conturate si perfecte) este o crima. Ca si cum ai vrea sa asculti pe sarite bucati dintr-o piesa muzicala, sfasiindu-i curgerea si distrugandu-i farmecul. Nu-i poti spune „hai lasa, treci peste asta”, pur si simplu nu o va face. Te va intreba, ignorand graba ta: „dar de ce zici sa trec peste asta, cand eu stiu ca nu se face asa?” si lipsa raspunsului tau va declansa o mica tragedie. Sa o impingi catre ritmul „normal” de viata este ca si cum i-ai da vant in prapastie. Ca si cum ai rasadi de pe acum semintele depresiei de mai tarziu. Eu una nu pot duce acest gand cu mine.

Pentru ca Vera sa fie fericita, trebuie ca noi sa intelegem ca ea este „altfel”. Si sa ne comportam in consecinta…

o tulpina de floare si o poza desaturata

Pana sa incep Identitate, scriam intr-un jurnal al Veronicai tot felul de lucruri prin care fotografiam in cuvinte instantanee din evolutia ei. Azi mi s-a facut dor de acel caiet si l-am rasfoit o vreme, cu emotie. Sunt acolo notate toate formele initiale ale cuvintelor, inainte de a fi rostite „normal”. Fiecare inceput, primul cuvant (cachea=cartea), primul desen (un soare cu raze), primele fraze, primul baietel cu care s-a imbratisat (Catalin), prima culoare rostita (alb), experienta scurta la cresa „casuta din povesti”, lucruri care ii placeau sau o faceau sa planga, prima carte preferata „punepi o coica” (pune-ti o dorinta), cum si cand mi-a spus la telefon prima data „te iubesc mama draga”, cantecelele compuse de ea cand avea 4 ani  (la paz, roata olarului, hai sa mergem la targ, biliardul veronicai). Apoi toate bolile ei si panicile noastre; momente de greu si de eforturi teribile de a face fata ritmului nebun in care intri odata cu aparitia unei asemenea minuni in viata ta,  dar si incredibila fericire si recunostinta care au dublat mereu orice truda.

Sunt multe alte asemenea amanunte notate acolo, lucruri care intr-o zi o vor ajuta sa-si cunoasca mai bine radacinile, sau care pur si simplu o vor amuza.

M-am oprit insa la un exercitiu metaforic (unul dintre foarte multele asemenea) care a avut loc in dimineata zilei de 2 ianuarie 2011 (trecuse doar cu putin de 5 anisori). Stateam toti 3 in jurul mesei la micul dejun cand, luandu-si zborul printre norii jucausi ai imaginatiei, a inceput sa  jongleze cu elementele din jur si sa „fabuleze”. A asezat o perna alba intre doua perne maro: „uite, eu fac un sandvis cu branza din aceste doua perne„. Apoi, se aseaza pe ea insasi intre cele doua perne: ” si ziceam ca acest sandvis  a devenit ghiveciul pentru floarea care eram eu”. Se ridica apoi de la masa si pleaca cu pasi marunti si grijulii, tinand pernele lipite de corpusorul ei: „acum merg asa, ca sa nu se rupa tulpina florii, sa ramana intreaga”.

Dar ce floare esti tu, Vera? am intrebat-o. S-a uitat atenta la hainele ei, niste colanti mov, o bluza alba si o vestuta albastra. „Sunt o violeta cu zapada pe ea si cu niste petale de nu-ma-uita”.

Pe urma, fara s-o mai intrebe nimeni nimic, ne-a cercetat cu privirea pe noi, parintii florii si ne-a dat fiecaruia cate o noua identitate (care decurgea din hainele pe care le purtam in acea dimineata): tu mami, esti o tulpina de floare (aveam o bluza de trening verde) iar tu tati (pantaloni negri si tricou alb) esti…. aaa (doua secunde de research in traistuta memoriei)… tu esti o poza desaturata!!”.

Iar zambetul ei de satisfactie cand simte cum realitatea se transforma in magie prin propriul ei joc si prin propria ei bucurie interioara este de nedescris.

Zborul nu se opreste niciodata

Se pare ca azi este ziua povestilor. Faptul ca eu am fost incantata de Yeleldi si am scris-o pe blog, a motivat-o si s-a asezat pe compus inca o povestioara. Le scrie initial cu carioca pe foi mari de bloc (alaturand in subsolul paginii si o ilustrare desenata a cuvintelor), apoi imi dicteaza varianta mai completa si comerciala. Tot ce fac eu este sa imi tin cu greu lacrimile de fericire si sa reproduc aceste mici fresce ale felului in care ea traieste si simte.

Pasarea prin cer trece si zboara

Mickey deghizat in pasare zboara prin cer. El facu cip-cirip si simti ca are coada de pasare, cioc, picioare de pasare si aripi pentru ca noaptea cand dormea visa sa fie pasare. Mickey zbura prin toate taramurile, al lui Kwala, al lui Boowa, al lui Gula-Gula. El merse si pe la Fifi pe acasa si nu se oprea din zburat si se indrepta chiar spre Pluto. El isi pusese imbracaminte de pasare pe care scrise „pasarea Mickey”. El zbura printre toti norisorii, cei sentimente si cei adevarati. El nu se oprea niciodata din zburat. Sfarsit.

Yeleldi

Este deja obisnuit obiceiul de a naste termeni noi de limbaj. Cuvintele inventate sunt elemente nelipsite de structura ale nesecatei imaginatii a Veronicai. I se pare firesc sa combine intre ele doua forme cu doua sensuri diferite, pentru a genera astfel un intreg nou si „revolutionar”. Sau pur si simplu sa inventeze termeni nemaiauziti pana la ea. E o joaca futurista care ne tine atentia treaza si naste in noi intrebarea cumva amuzanta „oare unde se va ajunge cu acest obicei, evoluand si dezvoltandu-se? Va inventa o limba extraterestra, o limba universala, o limba a tuturor?…”

Povestile ei par naive si simple si totusi, discret si incontestabil, poarta in adancul lor dovezi ale unei naturi divine, certificate ale bunatatii si iubirii de oameni, pacifism profund si inovator. Gasirea solutiilor simple si magice la problemele omenirii sunt, la nivelul ei copilaresc, o joaca mult mai atragatoare decat orice „computer games galleries”. Pentru ea, totul se reduce si se rezolva prin iubire. O grija si o preocupare instinctiva pentru parintii ei, o latura limpede a dragostei pentru familie, un abracadabra care te atinge si te vindeca de tot, de saracie, de foame, de boala, de lipsuri.

Povestea de azi se numeste „Copiii care isi protejeaza parintii si prietenii cu Yeleldi”. Ea suna cam asa:

Yeleldi este un aparat de culoarea pielii cu multe dungi negre, care scoate fum pentru a proteja parintii si prietenii copiilor. El este o masinarie buna. Copilul se aseaza in spatele lui Yeleldi si apasa pe un buton rosu. Dungile negre scot fum care cuprinde parintii si prietenii, ca sa se faca bine cand sunt bolnavi si ii doare ceva. Yeleldi este intr-o pata de culoare alba pe care scrie „Yeleldi” si in jurul lui sunt pete colorate pe care scrie Pink, Yellow, Brown, si Yelleen. Yelleen este o culoare verde deschis care are si galben in ea si in romana se zice verben. Cand copilul apasa pe butonul rosu al Yeleldiului, iese fumul care protejeaza. Este un fum care face bine. Sfarsit.

P.S. Scriu pe blog aceasta poveste (lucrare, cum ii zice Vera), stand in balansoarul din balcon, iar Vera isi pune degetelul la gura spunand in soapta: „Liniste, sa nu se miste platforma lucrarii”.

Si inca un P.S…. Nu e uimitor cum un om al viitorului reinventeaza, din curatenia inimii lui, un nou sens al „butonului rosu” (cel care astazi ar scoate un fum ucigator pentru omenire daca ar fi apasat) ??? Si asta fara sa fi auzit sau sa fi inteles vreodata la ce nivel s-a ajuns cu „raul”, fara sa viseze ce inseamna inarmare nucleara, fara sa stie nimic de razboaie, de pericole, de realitate. Mi se pare incredibil…

Oana cu labirinturile

Una dintre constantele creativitatii ei este reprezentata de o carte imaginara din care, uneori, citeste povesti. De regula deschide aceasta carte atunci cand suntem la masa si atunci eu trebuie sa o ajut sa manance, deoarece mainile ei sunt ocupate cu cele doua marti coperti fictive. Pare ca nu stie nici ea ce va urma sa spuna (citeasca), are acel aer boem si privirea ii scapara de o imaginatie mereu incantatoare. Ii place sa fie pe marginea provocarii, fata in fata cu momente in care sa isi demonstreze originalitatea. Si apoi deodata, cuvintele si ideile ii vin pur si simplu, ca o ploaie de vara, proaspete, frumoase, curate. Si nu te mai intrebi de unde vin aceste idei. O asculti doar.

Iata povestea de azi exact asa cum a fost inventata si asezata in cuvinte de Vera, fara corecturi sau interventii din partea mea.

A fost odata ca niciodata o fata pe nume Oana, care avea niste labirinturi. Si unul dintre labirinturi avea la finish pe parintii lui Oana. Si nu gasea labirintul cu parintii. Ea se uita prin telescop, caci labirinturile erau departe. Se apropia ca sa vada labirintul cu parintii. Si ea tocmai avea de facut multa treaba. Ea merse de la start la finish pana isi gasea parintii. Sfarsit.

Si cum se numeste, Vera, aceasta poveste minunata?… Dupa cateva clipe de zambet ghidus care ii tradeaza infinita placere de a gandi si de a sintetiza, imi raspunde: Se numesteee…. „Oana cu labirinturile”!