eu o veghez pe mami

Eu o veghez pe mami
In doua variante,
in cuvinte si in miscari
Te iubesc, mami, in veghere
Veghind
Varianta 1:
Veghez, mami, cu mana inspre tine
Veghez, mami
Veghez, mami
Veghez, mami
Veghez, mami
Varianta 2:
Te iubesc, veghez
Te iubesc, veghez
Te iubesc, veghez
Te iubesc, veghez.

in limba veronicheza

Constructia unui castel de nisip este, ca orice alta activitate libera, prilej de inventii si inovatii. Astfel, nisipul care se foloseste pentru castel se numeste „niausi”. Niausi este tot un nisip, dar mai ud.

Un alt element nou de limbaj este „joisticul”. Cel mai probabil a auzit de undeva de joystick, poate de prin desene animate (noi inca nu i-am explicat), dar evident ca functiunea lui precum si felul in care se scrie reprezinta noutatea proprie si personala a Veronicai.

Joisticul este o piatra de soclu pentru castel. Am facut un soclu la castel din joisticuri si am facut si un Mickey din joisticuri.
Ca de obicei cand inventeaza un cuvant, il repeta de foarte multe ori, razand si cantandu-l, cu o buna dispozitie fantastica. Ieri, timp de cel putin doua ore pe plaja, a vorbit, a povestit, a cantat si a frematat de placerea acestei mici inventii, repetand la nesfarsit fraze care sa contina noile cuvinte. Si parca nu atat inventia in sine este speciala, cat aceasta stare de incantare, de pasiune a creatiei care mi se pare a fi adevaratul spectacol. Faptul ca, motivata de ideile ei, are tot mai mult chef si forta sa-si duca la bun sfarsit „proiectele”. Ieri alerga de colo pana colo in jurul constructiilor ei de pe plaja, cautand pietre (joisticuri) de anumite forme si marimi, care sa se potriveasca cu ceea ce avea in minte si monologa permanent: Cand Vera a calcat pe Mickey din joisticuri, Mickey a spus: Au, ma doare, ma doare! Chiar daca joisticurile nu vorbesc, ne-am imaginat ca de data asta au vorbit.

Iar intonatia ei este, pe cat de jucausa, pe atat de pedanta si afectata, ca a unui profesor explicand cu pasiune ceva ce numai el stie, pentru a lumina mintile auditoriului prin dezvaluirea unui secret minunat. Are exact mina unui om care ofera omenirii cheia de iesire din intuneric, un aer conspirativ, dublat de fericirea de a impartasi cu noi ceea ce stie, ceea ce inventeaza, lucrurile carora ea le naste sensuri noi si revolutionare. O face si cu seriozitate, caci nu o poti rupe dintr-un astfel de context creativ, dar si in gluma, razand in hohote si asezandu-si majoritatea cuvintelor in melodii ale bucuriei interioare.

Interesant mi se mai pare ca nu uita aceste cuvinte si le foloseste ulterior in limbajul comun, cand este cu noi acasa. De pilda imi zice uneori lucruri pe care le-a inventat in urma cu mai bine de un an: „mami, acum sunt libercioasa!” ceea ce inseamna ca s-a linistit, s-a oprit din plans sau si-a rezolvat o problema nelinistitoare. Sau „mami, asta a fost K.KOKA (capacoca)”, adica atunci cand plange fara sa aiba un motiv clar.
Clipa in care rosteste aceste cuvinte atat de ale ei garanteaza o linistire imediata, sunetele lor inveselind-o si alungand supararea. Dar supararea (vorba „textului”) vine iar daca cineva, in dialog cu ea, greseste cumva intelesurile sau forma vorbelor ei.

Mainile mele prind alte maini

De foarte multi ani nu am mai nimerit un loc pentru vacanta atat de pe placul nostru si atat de neplacut pentru majoritatea turistilor. N-as fi putut spera sa gasesc in Jupiter (sau in orice alta statiune, inafara de 2 mai sau Vama) o plaja atat de salbatica si lipsita de efectele cosmetizante si artificiale ale marketingului. In fiecare zi coboram din hotel direct pe nisipul aspru al unui mic golfulet neamenajat, marginit de stabilopozi, diguri si pietre enorme de care se sparg valurile si pe care domiciliaza nestingheriti zeci de pescarusi. Nu e aglomerat deloc, caci oamenii nu au niciun lux inspre care sa se inghesuie. In apa sunt bolovani care te cam inteapa, iarba de mare nu e curatata (dar apa este limpede, minunata). Vanzarea de produse pe plaja se reduce la glasul pesimist, aproape soptit al unei tiganci care incearca zadarnic sa vanda niste parfumuri contrafacute. Parca are si farmecul ei, in toata zadarnicia demersului comercial. O simplitate, o modestie de sfarsit de sezon care ne incanta in loc sa ne frustreze. Din balconul nostru de la etajul 7 vedem imensitatea marii si uneori seara, o luna ireal de portocalie. Este perfect. (Desigur, am putea sa mergem cinci minute pana la plaja turistica, sa ne calcam pe calcaie cu ceilalti, sa ne luptam pentru un sezlong mai aproape de mare, sa ne enervam ca se vorbeste tare si urat, sa fim serviti ca niste stapani si totusi sa gasim ca multe chestii sunt „inadmisibile, draga!”, etc. Dar ce sa facem, ne sacrificam si ramanem pe insula miraculoasa a sansei noastre).

Pe plaja, Vera traieste intr-o continua poveste. Pentru castelele ei de nisip exista milioane de scoici, exagerat de multe pentru turisti, dar minunate si foarte functionale pentru noi. Mickey si Minnie traiesc si construiesc scenarii incantatoare. Unul se ascunde in timp ce celalalt ii construieste un edificiu regal, ornat cu pietre si carcase sparte de scoici. Intotdeauna castelele reprezinta o surpriza pentru cineva care nu are voie sa vada ce i se pregateste decat la final, cand, zarind deodata darul urias, se va bucura cu o bucurie nemaintalnita iar Vera va exprima in locul lui aceasta stare. Rasul si cantecele ei rasuna pana in adancul bulboanelor de la baza digului. Fericirea ei solara ne tine intr-o stare de plutire si zambet. E vacanta.

Desenele si poeziile si-au restrans putin aria, insa nu de tot. Ieri a compus o poezie superba (o s-o scriu imediat) si a facut un desen pentru unchiul meu Ion Titoiu, la care vom merge in vizita sambata. Este foarte fericita si dispusa cam la tot ce i se propune (bineinteles daca i se explica foarte bine acest „tot”). Tom a plimbat-o cu hidrobicicleta iar tataia Petrica sta tot timpul la dispozitia micutei sirene. Briza este incredibila, mirosul de sare si alge ne intra terapeutic in plamani si in suflete. Nicio manea nu strapunge strigatele pescarusilor si fosnetul spumei albe de mare. O barca dezafectata si uitata pe mal subliniaza veritabilitatea acestui decor parasit de lume.

Ieri stand pe prosopul cu Mickey (evident), dupa ce facuse o baie in mare, Vera a luat in brate colacul in forma de crab si a inceput sa-si recite gandurile (si pe alocuri sa le cante).

Mainile mele prind alte maini; chiar si mainile tale!

Mainile mele prind alte maini; si ale lui tati.

Mainile mele prind alte maini

Chiar si-ale lui Veronica, Veronica, Veronica,

Mainile mele prind alte maini; chiar si-ale lui mami.

Mama lui Veronica, Veronicaaaa

Sfarsit.

lipiciosul super-aparat

Mickey considera ca ar trebui sa aiba un super aparat care prinde oameni care plutesc fara sa aterizeze. Si Goofy pluti si nu ateriza niciodata. Hei, cine-i acolo, jos? E un soarece cu aparat-roata. Si Mickey il prinse de fund pe Goofy si super-aparatul se lipise de Goofy. Sa gasim o metoda ca sa dezlipim super-aparatul. Eu stiu, punem o hartie peste super-aparat, nimeni nu va sti ca acolo este un super-aparat. Dar se vede hartie. Si, ca sa dezlipim super-aparat, trebuie sa vina clestisorul. Clestisorul trase de manerul super-aparatului dar super-aparatul era lipit. Eu cred ca trebuie sa lipim lipiciosul super-aparat ca sa il putem dezlipi. Sfarsit.

Doamna si iepurasul

Mickey vazu un iepuras caruia ii era foame. Ce le place iepurasilor? Este paine? Tup-tup-tup-tup-tup, nu! Le plac morcoveii? Da! Tup-tup-tup-tup-tup! Intoarce-te, iepuras, am un morcov pentru tine. Hei, cum o sa gasim iepurasul? Stiu, daca punem morcovul intr-o unda-undita vom gasi iepurasul. Stiu! O doamna are un bat care cauta lucruri pierdute (ascunse). Doamna aceea ne ajuta cu batul sa gasim iepurasul. Lansam batul spre stanga. Iepurasul e la stanga? a intrebat Doamna. Iepurasul e la dreapta? a intrebat Doamna. Da, e la dreapta! Ia morcovul, ia morcovul, iepure! a spus Doamna cautatoare cu batul. Si mai lungea un pic morcovul si iepurele manca morcovul. Iepurasul si Doamna plecara. Sfarsit.

vocea pierduta

Cineva si-a pierdut vocea lui; stiu eu: Goofy.

– Buna, Goofy.

– ………..

– Ce mai faci?

– ……….

– N-am inteles ce-ai spus. 

– ……….

– Ai spus cumva puncte-puncte-puncte-puncte?

– ……….

– Nu?

– ……….

– Stiu! Donald ti-a luat vocea…  Buna, Donald!

– Buna, Mickey si Goofy!

– ……….

Puffffffff, a suflat Donald vocea lui Goofy inapoi.

Goofy spuse: Unde-mi era vocea, Mickey si Donald? 

Mi-a furat-o Donald cumva?

Si Mickey spunea: 

Donald avea vocea lui Goofy si Goofy n-avea voce deloc.

Sfarsit.

o rima ad-hoc

Se uita la Elmo’s World; era deja ora de gustare dar mi-am propus sa o mai las un pic, pana se termina filmul. Statea cu manuta la gura (cum se intampla des). Un degetel mai rebel aluneca usor pana la maseluta-undeva; iar eu, ca sa nu-i mai atrag atentia brusc si prea serios (pentru ca oricum cicaleala nu functioneaza cu Vera), zic: – Sa-ti spuna mama o poezioara: Fetita, fetita / Scoate degetul din gurita!

Isi scoate degetul din gura zambind larg acestei rime banale si-mi spune, aproape instantaneu, fara sa gandeasca:

Mamica, mamica / Imi este fomica / Mamica, mamica / Da-mi niste mancarica!

la ce te gandesti?

In masina, catre cabinetul de terapie.

– Tati, tu la ce te gandesti?

– Pai… ma gandesc pe unde ar fi mai bine s-o iau cu masina, ca sa ajungem la timp la „cursul de arta” (asa numeste ea art-terapia). Dar tu la ce te gandesti, Veronicutza lu’ tata?

Si Vera, agitand evantaiul prin fata mea ca sa ma racoreasca, zice:

– Eu ma gandesc la binele lui mami.

ce face supararea

Numai ea stie care sunt criteriile dupa care isi alege denumirea creatiilor: poveste, cantec, poezie, inventie sau text. Eu doar accept supusa si fara comentarii, cu pixul in mana, orice iese din capsorul acela mic. Caci este o adevarata masinarie de idei.

Ma feresc deocamdata sa intervin cu „pieptanatul” in ceea ce compune, sa-i sugerez vreo idee sau sa-i corectez greselile gramaticale. Pe de-o parte ma gandesc ca am timp destul s-o invat lucruri de genul asta, pe de alta parte imi si doresc sa conserv originalitatea si inocenta acestei varste – varsta cu a carei fragezime nu va mai putea crea vreodata.

Acesta este un text si e compus inainte de culcare.

Supararea are un taram si vine sa ne viziteze atunci cand spunem ceva gresit. Noi nu trebuie sa fim vreodata asa, cu supararea in burta noastra (aici recunosc, am incercat sa-i explic ca supararea se instaleaza mai degraba in sufletele noastre si nu in burtica, acolo simtim foamea si poate alte dureri; ea m-a ascultat, a gandit cateva secunde si a zis: eu vreau totusi sa ramana asa cum am zis eu, in burta noastra).

Atunci cand vine supararea, spunem: Du-te, suparareo! Nu mai veni! Pleaca, suparareo! Pleaca, suparareo! Si supararea spuse: bine, o sa ma intorc doar cand spuneti ceva gresit.

Apoi a luat ea pixul, a desenat un patrat in care a scris: „nota 10” si langa cadranul notei auto-acordate a mai adaugat: sfarsit, the end, textul terminat.

Mickey si Minnie cand zboara

Noi stiam, praful magic aveam

Ce frumos este sus sa privim,

Putem sa zburam fara s-aterizam

Pentru ca suntem plini de praf magic.

Vezi vreun Pluto, Goofy, Daisy si Donald de sus?

Mickey a dat cu praf magic pe Minnie,

Minnie a dat cu praf magic pe Mickey,

Foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte mult praf magic.

Mickey uriasul ne va cobori,

Mickey uriasul intreba: Cine sunt cei doi de sus?

Mickey si Minnie cumva?

Mickey uriasul ne ia in maini

si aterizam in balta spalatului lui Pluto.

Cantecul terminat.

Swelen cu animalul sau

Era odata o fetita pe care o chema Swelen, care-si dorea foarte mult un animalut. Indiciu: e portocaliu cu dungi negre; „uaaaau” face el si e foarte fioros si mare. Ma-ntreb ce animal o fi? Vine animalul! Uitati animalul ce mare si fioros este! Acesta este animalul. Sfarsit.

Yeleldi revine

Poate ca noi mai uitam uneori din cuvintele inventate de Vera, ea insa le stie pe dinafara, pe fiecare in parte, fara nicio fisura in memorie. Cateodata le enumera cantand prin casa, atenta sa nu ii scape vreunul. Dintre toate insa, Yeleldi nu avem nici noi cum sa-l uitam, ca prea a fost o poveste cu impact in sufletele noastre. Masinaria magica inventata de copilul nostru pentru a ne vindeca de dureri. Ideea acestui concept ne-a redus la tacere.

Intr-una din zilele trecute, Vera a revenit la povestea aparatului cel bun, compunand o poezioara in care vorbeste chiar masinaria, povestind despre ea, explicandu-si rostul si identitatea.

Cum spune Yeleldi

Eu sunt Yeleldi-ul fericirii

Copilul se aseaza in spatele meu

Apasa pe butonul rosu al meu

Povestea aceasta este despre mine.

Eu sunt al lui Mickey, Yeleldi-ul

De aceea ma numesc Yeleldi

Ca-s o masinarie numita Yeleldi

Hai acum, Mickey

Fac bine oamenii bolnavi

Si nasuri infundate

Si lucrurile gresite le corectez

Sfarsit.

multul si tumultul interior

E de neconceput sa plecam undeva fara provizii serioase de blocuri de desen, carioci si creioane colorate. Ritmul Veronicai de a trai este ceva de genul inspira, deseneaza, expira, inventeaza ceva, inspira, compune o poezioara, expira, scrie un cantecel, inspira, compune o poveste, expira si face un colaj. Intre timp, ne mai face cate un hatar sa manance, macar de dragul unui regulament din care nici ei nu prea ii place sa iasa, dar singura ar uita cu desavarsire de ceva atat de insignifiant cum e foamea.

La Campulung am fost 3 Marii sarbatorite la masa: bunica, tanti Ani – sora bunicii si cu mine. Fiecare a primit cate o pictura pe ceramica, realizata de Vera. Ai zice ca intreaga ei fiinta se hraneste cu bucuria celor care primesc darurile ei. Fiecare celula ii vibreaza parca in asteptarea unei reactii pozitive, de uimire, de bucurie, de recunoastere a talentului ei. Acest lucru reprezinta o evolutie foarte insemnata in relationarea ei cu lumea, caci pana nu demult era total indiferenta la orice fel de recompensa. Motivatia venea doar din interior, ceea ce (chiar daca suna virtuos, cand e vorba de oameni maturi) totusi nu era un lucru incurajator, date fiind problemele ei de raportare la ceea ce se intampla in mijlocul viu al unei societati. Acum straluceste cand vede bucuria in ochii celorlalti. Acum se inspira din ceea ce altii fac pentru ea, de pilda Leo, prietenul ei olandez  de pe Picasa, este o reala sursa de inspiratie, cu toate acele fotografii speciale facute pentru ea in Photoshop, cu toate comentariile la pozele si desenele din galeria ei, la care raspunde singura, in engleza. Desigur, raman inca in picioare problemele legate de colectivul real, in care Vera isi impune „originalitatea” de multe ori incalcand regulile de ordine, nestiind cum sa-si gestioneze multul si tumultul interior si incercand (fara violenta, doar cu un fel de ascutime a reactiilor) sa se faca inteleasa si sa gaseasca solutia pentru a trai in lumea creata de ea insasi. E o putere artistica pe care nu se poate nici s-o inabusim pentru a o aduce la nivelul comun si nici s-o scapam din mana, caci fiind inca foarte mica (5 ani si 8 luni) toata aceasta creativitate (ca orice sensibilitate de altfel) poate deveni un urias care s-o doboare. Aceste lucruri insa nu ma mai sperie, terapia isi face incet treaba, incepand din septembrie incepe din nou gradinita, apoi la atelierul de art-terapie vor fi mai multi copii si in timp comportamentul social va fi insusit ca orice alta deprindere, sunt sigura. Individualitatea ei insa, va creste ca o floare din gradina Raiului si toti oamenii care astazi o privesc ca pe un copil ciudat, maine vor zambi infiorati in fata creatiilor si sufletului ei ales.

Pe drumul catre Campulung si inapoi, a compus cateva lucruri (pentru prima data si doua cantecele in engleza). Sa le vedem.

Cantec: Let’s go! I say stop. / Let’s stop! I say go.

Let’s go! Let’s keep on a house.

I’m Mickey, I’m Mickey, I’m Mickey, I’m Mickey.

The end.

*** *** ***

Mickey’s song: I’m Mickey, this is my song

Look, my Goofy costume and I say, children say:

song, song, song, song, song, song

The end.

*** *** ***

Poveste

A fost odata ca niciodata un ratoi imbracat in albastru. Vocea lui era asa ciudata! Scrie-i numele ratoiului. Povestea aceasta este un exercitiu scriind numele. Sfarsit.

*** *** ***

Povestea cu Mickswe

A fost odata ca niciodata un personaj pe nume Mickswe. El se juca cu Mickey de-a cei doi prieteni. Mickswe era prieten foarte bun cu Mickey. Mickswe este cineva care arata ca Mickey, dar are o bluza albastra pe care scrie numele lui (Mickswe). Sfarsit.

*** *** ***

Aparenta banalitate a acestor texte vorbeste pentru mine mai tare decat vuietul stadioanelor la un meci de fotbal. Sunt anumite valori pe care ea le foloseste in mod constant in aceste texte, familia, parintii, prietenia, starea de fericire, asemanarea intre prieteni cu recunoasterea a ceea ce este totusi distinct, dorinta de a face bine, rezolvarea de exercitii inteligente, calatorii de care te bucuri dar din care te intorci mereu acasa. Copilaria cu care sunt exprimate inventiile ei este o perdea de matase alba dincolo de care se pot deslusi esente si profunzimi.

Marea sarbatoare

Maine este Sf Maria, iar povestea este compusa la foarte putin timp dupa ce am stat la masa cu parintii mei, la casa mica, sarbatorind aceasta zi sfanta.

Marea sarbatoare de baut suc

Mickey cand nu bause suc, marea sarbatoare va fi maine. Mickey nu bau suc pana la marea sarbatoare. El dormea si visa sa aiba marea sarbatoare. Exista un castron urias cu 6 paie din care bause sucul. Azi e marea sarbatoare si vom spune: Mare La Multi Ani prieteni! Acum e marea sarbatoare: Mare La Multi Ani prieteni! Eu ma deghizez de data asta in bolul cu 6 paie. Sfarsit.

Sunete

Poveste: Mickey adora sunetele (duminica, la micul dejun)

Sunetul acesta F – F – F – F – F – F – F il face un fluturas. Sunetul acesta miau-miau il face o pisicuta. Sunetul acesta ham-ham-ham-ham-ham-ham-ham il face un caine, de parca ar fi Pluto. Sfarsit.

misdiagnosis

Un amic mi-a trimis acum cateva saptamani o carte virtuala, un tratat despre greselile de diagnostic in cazul tulburarilor de personalitate. Se numeste „Misdiagnosis and dual diagnoses of gifted children and adults (ADHD, Bipolar, OCD, Asperger’s, Depression and other disorders)”. Exista confuzii mari cand este vorba de copii supra dotati si aceste greseli se fac nu numai in Romania, asa cum am fi poate tentati sa ne lamentam, ci peste tot in lume, din cauza asemanarilor de comportamente ale unui copil gifted cu dereglarile de manifestare ale celor cu afectiunile mai sus amintite. Intensitatea si supra-excitabilitatea de toate felurile, intelectuala, emotionala, imaginationala, psihomotorie, senzitiva; idealism, dezvoltare asincronica, interes avansat pentru ceea ce este neobisnuit, supra-focusare pe amanunte, creativitate (etc) sunt „probleme” frecvente in structura unui supradotat. Exista si un fel de „inlantuire” a celor doua elemente, sindrom si geniu, ceea ce face dificil sa pui un diagnostic corect.

Foarte posibil ca acest lucru sa fie si explicatia nedumeririi terapeutei noastre Ana Mintici, cu privire la metafora care face parte integranta din ansamblul de manifestare si de exprimare al Veronicai si care nu se intalneste la Aspergeri. Si nu e numai asta, mai sunt si alte diferente. Din majoritatea documentarilor mele reiese ca cei cu sindrom A. nu reusesc sa se concentreze pentru a citi pe text (literele se amesteca si isi pierd sirul), preferand sa isi ia informatiile pe cai auditive, TV, radio, etc. Nu e cazul Veronicai, nici pe departe. Ea citeste cursiv, cu mare placere, cu mare concentrare, cu acuratete, fara ca randurile sa fuga, sa se amestece, sau ea sa isi piarda vreun pic din atentie. Apoi, mai este si privitul direct in ochii interlocutorului, pe care Aspergerii nu il au. Este ceea ce, din nou, Ana a observat cu uimire in prima sedinta de terapie: „m-a privit tot timpul direct in ochi, nu ma asteptam”, mi-a zis.

Ma bucura sa aud aceste lucruri, totusi noi (eu si Tom) nu ne lasam batuti de vantul indecis al incertitudinilor psihologice. La urma urmei, nu o etichetare conteaza atat de mult (ma refer in cazul nostru, caci Vera nu este totusi un copil cu dereglari majore, ci doar cu o structura speciala care trebuie urmarita si directionata). Important ramane sa nu ne oprim din a cunoaste tot ceea ce este Veronica. Menirea noastra este de a coace si a dospi in palmele noastre fericirea ei. In plan concret, asta inseamna sa ne informam, sa fim echilibrati, sa fim impreuna, sa o intelegm pe Vera in toata natura ei speciala si aparte, sa o sustinem, sa deschidem pentru ea porti catre lumi si catre oameni care, de asemenea, sunt in stare sa o inteleaga.

Si multumesc lui Dumnezeu, pana acum am avut parte de oameni extraordinari care sa ne ajute cu Vera (educ. Oana Trandafir, prof. Florian Colceag, psih. Antonela Samson, psih. Gina Balan, artist plastic Gabriel Tanase, prof. Ion Vergu, psih. Ana Maria Mintici), oameni pe care ii port in inima cu nesfarsita recunostinta, oameni care mi-au rasturnat orice idee preconceputa cum ca „la noi” lucrurile ar merge intotdeauna prost. Sigur ca am dat si de oameni slabi si rau-voitori, au fost perioade cand ne-am lovit de limite si ingustimi de inteligenta, lipsa de bunavointa, de bun simt si de har pentru meserie, dar aceia prea putin merita sa fie mentionati. Am invatat sa depasim aceste lucruri, luandu-le ca atare, ca date firesti ale problemei. Ba mai mult decat atat, aceste intalniri aparent ghinioniste si dezamagitoare, ne-au ambitionat sa cautam mai mult, mai departe, portile potrivite pentru Vera. Am plecat neincrancenati din intalnirile cu oamenii nepotriviti si Dumnezeu ne-a rasplatit acest efort interior, uneori mult peste ceea ce am sperat.

Una peste alta, asperger sau gifted, sau cate putin din fiecare, Veronica este o minune care aduce in noi cea mai dulce si mantuitoare lumina.

Fluturasul de Sf. Maria

Targul „AuGust de vacanta” face in continuare turul parcurilor bucurestene, iar Vera si Tom sunt un cuplu cu vechime al acestui traseu. Daca vara trecuta a fost marcata in cea mai mare parte a ei de dragostea pentru caruselele orasului, anul acesta elementul constant al activitatilor in aer liber (pe langa desenatul cu creta pe trotuare) a fost si este inca pictura pe ceramica, descoperita la Targ. Avem deja in palmares o broscuta si un fluturas pe care le-a daruit altora si apoi, un soricel, o buburuza, un vas ornat cu o floarea-soarelui si un alt fluturas – opere pe care le atarnam pe peretii casei noastre cu evlavia cu care privim inspre icoane. Parca si vad cum vom lacrima de emotie peste ani, privindu-le.

Astazi, „ai-meii” mei s-au intors din IOR (targul este pentru doua saptamani langa Biserica Maramureseana) cu un fluturas senzational de frumos pe care Vera a vrut sa il faca pentru ziua mea de nume, care va fi luni. Micuta pictura pe ceramica nu a venit singura, ci insotita de o poezie compusa acolo, in parc, ca expresie a starii ei de bine si a felului permanent creativ de a se exprima.

Poezia cu fluturasul, partea 1.

F – F – F – F – F – F – F,

eu sunt fluturasul Mickey / Veronica ma va desena,

Hai sa ghicim cine e Veronica

E artista, e fetita, ii place sa faca piese de teatru cu tatal ei

si sa se joace.

Numele ei prescurtat este Vera.

Poezia terminata.

Poezia cu fluturasul, partea 2.

F – F – F – F – F – F – F

Hai sa ghicim acum cine-i Veronica,

Eu sunt un baiat, nu sunt artist,

Deosebiri intre mine si ea: nu imi place sa fac piese de teatru;

Deosebiri intre mine si ea: nu imi place sa ma joc;

Deosebiri intre mine si ea: Ei ii place sa culeaga frunze, mie nu.

Deosebiri intre mine si ea: ei ii mai place sa mai picteze ca Daisy

Mie nu imi place.

Deosebiri intre mine si ea: Ia te uita un desen cu ea!

Poezia terminata.

bun venit acasa!

Cantecel inspirat de un desen animat cu albine.

Bun venit acasa! / Bun venit acasa!

V-asteptam cu drag, in sfarsit, / V-asteptam cu drag, in sfarsit,

Zborul si dansul te vor bucura, / Zborul si dansul te vor bucura.

Canta Mickey.

Cantecul terminat.

Goofy, dadaca de fructe

Ceva obisnuit in dialogul nostru, un fel de algoritm sau de reflex creativ conditionat parca de orice inseamna banalitate: – Veraaa, hai la masa! / – Staai, vreau sa scriem un cantecel mai intai, ca am chef sa inventez, mami. 

In picioare pe canapeaua din bucatarie, topaind de pe un picior pe altul, privindu-ma ghidus pe sub pleoape si cu un degetel dus meditativ la gura, gandind, gandind, gandind. Tu scrie, zice.

Cantec: 

Hai acuma, coaceti-va fructe si legume, coaceti-va

Hai personajelor, cresteti mari

Bebe Mickey, esti mare / Bebe Minnie, esti mare

Bebe Goofy, esti mare / Bebe Pluto, esti mare

Bebe Donald, esti mare / Bebe Daisy, esti mare

Toata lumea este mare

Treceti prin masina timpului

Ca sa va faceti iar bebelusi

Dar Goofy sa fie dadaca

Bebelusilor cresteti mari din nou

Voi sunteti fructe si legume

Coaceti-va bebelusi

ca sa fiti din nou ca mine, mari.

Si jucati-va cu mine in prezenta: Eu-Goofy, Donald, Daisy, Pluto,

Minnie, Mickey

Toata lumea e prezenta

sa ne jucam cu totii acuma

Sa ne adunam in prezent.

Cantecul terminat.

Stiu! Acest cantec se va numi Goofy, dadaca de fructe.

Campia Soarelui Apus

Nu stii niciodata de unde vine inspiratia. E bine sa fiu „pe faza” oricand, chiar si in momente care mie mi se par anoste si lipsite de potential artistic – sau poate mai ales atunci, caci ar trebui sa stiu deja ca Vera insufleteste orice lucru banal si ca isi cultiva semintele artei in orice situatie stearpa, turnand apa din sufletul ei in fiecare crapatura de pamant din desert.

Era dimineata, dupa micul dejun. Urma sa ne petrecem toata ziua la Casa Mica (la mama) si ma invarteam prin bucatarie pe de-o parte sa fac ordine, pe de alta sa fac „bagajele” culinare, cu tot felul de chestii, croasantele, pufuletii, sunca, paste pentru cina, niste eugenii pentru postul meu, ba chiar si ciorbica intr-un borcan (mama nu gatise nimic azi). Eram concentrata sa nu uit ceva, iar Vera se incurca printre picioarele mele, fara sa se poata hotari la vreo activitate anume. Am incercat sa o conving sa se duca in camera ei sau in atelier, oriunde, ca sa pot face treaba gospodareste, sa ma organizez cu amanuntele mele. No chance. Dar mami, eu vreau sa stau cu tine si sa ma joc acolo unde esti si tu, nu-mi spune sa ma duc dincolo, de ce imi spui sa ma duc dincolo?!

A deschis unul dintre sertarele de jos ale dulapului si a ramas cateva clipe privind cercetator obiectele de acolo. Ce ar fi putut sa gaseasca interesant intr-un sertar cu niste cutii de plastic?! Totul. Orice. De pilda, capacele lor colorate.

A scos mai intai un capac mare verde si l-a asezat pe dulap. Apoi un capac mai mic, rotund, de culoare roz – pe care l-a asezat perpendicular (sprijinit de cuptorul cu microunde) pe capacul verde.  Zice: uite, mami, aici avem o campie verde si un soare care apune. Campia Soarelui Apus. Eu spalam vasele la chiuveta, privind (la inceput amuzata, pe urma tot mai atenta si uimita) cum Vera gasea poezia pana si in harababura pregatirilor noastre de plecare.

Urmatorul capac, unul albastru, a fost asezat mai departe de cuptor, aproape de chiuveta. O apa mare, a decretat. Langa el, laveta portocalie (de sters dulapul si masa, pe care initial chiar nu am vrut sa i-o dau sa se joace) a devenit o plaja cu nisip auriu. Si deodata, dupa ce „muzele” (o carpa de vase si niste capace de plastic) au fost asezate in spatiul liric, a urmat poezia in sine, pe care m-am repezit sa o scriu desi inca nu terminasem vasele de spalat. Fara sa ma astepte sa-mi pregatesc hartia si sa gasesc un pix, artista lumii a inceput sa-si rosteasca micile versuri, cu aerul unui poet care sta pe prispa unei case la malul marii si nicidecum cu mina dezolata a unui om aflat in spatiul casnic si plat al bucatariei lui. Caci sufletul ei a gasit instinctiv, in joaca, solutia de evadare in basm.

Poezie de citit

Deodata, noi eram in Campia Soarelui Apus. 

Vom merge intr-o plaja din departare:

Haide la mare,

ne vom intoarce in Campia Soarelui Apus.

Sfarsit.

Si ochii ei japonezi au sclipit in lumina acestui Haiku divin.

oac-oac, poezia cu brotacul

Mama mea ii spune: Vera, hai sa spunem poezia aceea cu brotacul, o mai tii minte? „Un brotac prost si mic sare-n lac, baldabac: oac!”

Da, o tin minte, zice. Dar mai bine inventez eu alta poezie cu brotacul… Maaamiiii, te rog, eu inventez si tu scrii, bine? Si se aseaza la dictat, sfredelind aerul cu priviri cautatoare de inspiratie si mutand, bineinteles personajul principal de la persoana a treia la persoana intai, caci identificarea cu eroii creatiilor ei este una dintre cheile de bolta ale stilului ei personal.

Poezia cu brotacul

Oac-oac sunt brotacul carui(a) ii place sa se joace

Sunt intr-o zi insorita oac-oac-oac

Eu stau pe pamant langa doua fire de iarba

oac-oac-oac-oac-oac

Eu acuma sar in lac, acuma, eu acum o sa fac oac-oac-oac

ma balacesc in apa oac-oac

oac-oac-oac-oac-oac

ma intalnesc acuma cu parintii mei

Sfarsit.

pepofonia

Nici nu mai tin minte cand, poate anul trecut sau poate chiar mai demult, i-am atras atentia la o cacofonie, evident in ideea de a o invata sa se exprime corect.

– Dar ce este aceea o cacofonie? a  intrebat atunci. / – E asa, atunci cand in vorbirea noastra se apropie niste sunete care impreuna nu suna bine deloc, nu sunt armonioase si nu ne place sa le auzim, de pilda un „ca” langa un alt „ca” (si i-am dat cateva exemple) – ai inteles? / – Da. (Iubesc „da”-ul ei, este atat de real si de sincer, atat de pur si atat de profund!) / – Cine este da-ul lui mama? / –  Eeeu!

Revenind la prezent, azi ma invarteam prin bucatarie cand i-am zis la un moment dat: „Vera, stai si tu pe perna pana iti pregatesc cina, te rog.” A stat un pic pe ganduri, cu ochii sfredelind intelesurile ca o rasnita. Si din memoria intotdeauna pregatita de accesare, la care se adauga plusul de creativitate si originalitate specifica, a zis razand ghidusa:

Mami, asta este o pepofonie, pe perna… Cum ar mai fi si pe perdea, pe pepene, pe perete, pe Penucky. Si rade in cascade de cristal, fericita si amuzata realmente, ca de fiecare data cand are ocazia sa-si foloseasca inteligenta.

Veronica sau sindromul cu metafora

Acum vreo doua zile am fost cu totii la noul nostru loc de art-terapie. Toata lumea ar spune ca se afla la parterul unui bloc pe langa Hotel Marriott, ca reper suprem. Asa este, cand avem nevoie sa ne orientam in topografia pamanteasca. Pe o harta afectiva insa, spatiul se afla intr-o minunata proximitate divina. Te afunzi intr-unul dintre fotoliile cabinetului si, la nici zece metri de fereastra enorma, vezi biserica Spirea Noua, frumoasa, calma, zugravita in liniste alba si in speranta.

Am discutat vreo ora jumate cu Ana Mintici. Anamneza, intrebari, raspunsuri, in timp ce Vera se juca in alta camera cu Laura. Multe lucruri din trecutul (si prezentul) Veronicai descriu intr-adevar sindromul Asperger ca la carte. Totusi, aceasta metaforizare a vietii cu care Vera opereaza in creatiile ei a nedumerit-o putin pe Ana. E un pic ciudat, a zis. Aspergerii nu inteleg metafora. Nu fiti atat de siguri ca este vorba de acest sindrom… Cine stie, asa cum la un moment dat (in ’44) cineva a descris si a dat nume unui ansamblu de caracteristici aflat la intersectia dintre autism si normalitate… la fel pot aparea in viitor si intre aceste paliere alte sindroame, alte caracteristici, alte denumiri.

„Sindromul Veronica” a glumit Tom si am zambit cu totii.

Penucky sau dorul ei de gradinita

Aseara inainte de culcare, m-a intrebat cu vocea tremurand pe marginea unei emotii: mami, ce-ar fi sa facem sa se termine vacanta si sa incepem sa mergem iar la gradinita de maine dimineata? I-am explicat (pe larg) despre lucrurile care sunt „asa cum sunt”, despre organizari decise de altii care trebuie acceptate, despre terapia pe care o incepem de maine si care este tot un fel de gradinita mai mica, un loc unde poate invata lucruri artistice noi, altele decat cele pe care le inventeaza ea, ca sa poata compara, ca sa isi poata largi orizontul. Au fost intrebari multe si concluzii de genul „totusi, e cam mult pana la toamna…”. Pentru cine o cunoaste pe Vera, intelege desigur ce grozav este acest dor de locul unde existenta ii este stangace si plina de obstacole. Caci Vera nu a dat inapoi din niciun fel de incercare, de experienta, niciodata. Nu a cautat sa-i fie usor. Nu a cautat sa se ascunda in „pantecul” unui camin unde sa fie rasfatata si unde „crizele de neliniste” sa-i fie grabnic alinate.  Nu s-a suparat pe cei care au lovit-o din greseala sau din nestiinta, nici pe cei care au impins-o, au alungat-o, nu au inteles-o sau au ignorat-o. „Sa-i iertam, mami” a zis, dupa ce s-a saturat de plansul acela teribil, ca expresie a dezordinii si nicidecum ca reactiune sau resentiment fata de oameni. E gata oricand sa ierte. Si e gata oricand sa ramana acolo unde noi, oameni mari si puternici, nu am putea sa ramanem. Acolo unde toti o corecteaza si pufnesc nemultumiti, acolo unde ramane in urma cu lucrurile marunte, nereusind sa isi acorde pasii si simturile cu amanuntele normalitatii si mai ales acolo unde o ia inaintea tuturor cu raspunsurile uimitor de inteligente, suparand de asemenea prin nerabdare si nesupunere. De parca toata fiinta ei ar fi un arc intins in care permanent sta o sageata incordata, gata de a fi propulsata inspre tintele cele mai complicate si mai indepartate.

Si, ca o consecinta plastica a dorului de gradinita exprimat aseara, azi m-a rugat sa scriu o poveste dupa dictare.

Gradinita Penucky (n.b. nume inventat)

A fost odata ca niciodata Mickey care se ducea la o gradinita cu nume foarte, foarte, foarte, foarte, foarte ciudat. Numele gradinitei era Penucky. Si Mickey nu stia drumul catre Penucky. Mickey o luase un pic drept, apoi la dreapta si apoi la stanga. Ajunse la gradinita Penucky. El astepta colegii lui, 3 fete, un baiat si doamna educatoare. Ei aveau ora de joaca. Si jucau de-a barca de hartie a lui Mickey. Barca de hartie era intr-o apa tot de hartie. Ea inota si Mickey o conducea. Doamna educatoare il privea pe Mickey si copiii strigau: Haide, Mickey! Haide, Mickey! Doamna educatoare il aplauda pe Mickey si in schimb aparu un desen. Si ce o fi reprezentat desenul? intreba doamna educatoare. Mickey se oprea din inotat, prietenii se opreau din joaca si Mickey raspunse: nu stiu ce este desenul acesta. Doamna educatoare spune si arata cu batul: e galben si are o coada in varf. Este o fructa care are patru litere. Prima litera este P. Educatoarea spuse: alegeti din „paru”, „pure” si „para”.  Si tot nu stia Mickey ce era. Nici colegii nu stiau. Hei, colegi, niciunul dintre voi nu stie ce reprezinta acest desen? Atunci desenul pleca. Si aparu o fata de Daisy din hartie. Buna, fata de Daisy din hartie, spuse Mickey. Si fata de Daisy din hartie se bucura. Si fata de Daisy pleca de la gradinita Penucky si nu mai veni nimeni. Mickey s-a dus dupa ea. Mickey o intreba pe fata de Daisy din hartie: suntem acasa sau nu? suntem la gradinita Penucky sau nu? Si fata de Daisy din hartie raspunse: suntem acasa la Mickey! Sfarsit.

P.S. In timp ce compune aceste povesti, le si ilustreaza in mici piese de teatru. Totul este personificat si in realitate, nu doar in fraze. Sunt un fel de universuri care se intrepatrund. Daca are o mica pana de inspiratie si nu stie ce sa mai dicteze, isi roteste ochii prin jur si se inspira din lucrurile care ii sunt la indemana. De pilda ratusca-origami din hartie (care era pe masa) sau cele 3 papusi pe care i-au cazut ochii inainte de a stabili numarul colegelor de la gradinita. Banalitatile devin magie, viata devine poveste. Aceasta este Veronica.

ceva ce stiu de la sine

Este o reala dificultate (batand spre imposibil) sa o desprind dintr-o activitate in care este angajata prin propria ei placere, pentru a manca sau pentru orice alt demers „insignifiant” care tine de omenesc. Unu la mana, este nevoia imperioasa de a termina ceea ce incepe. Si doi, ignoranta nevoilor primare a fost dintotdeauna o trasatura caracteristica Veronicai, de pilda nu am reusit (nici cu eforturi sustinute) sa ii scoatem pampersii decat dupa 4 ani, iar pana la 5 ani a tot udat chiloteii, abtinandu-se pana in ultimul moment de la o necesitate atat de „banala”. Pare mereu ca gandul ei sta in alta parte, intr-un loc unde astfel de lucruri sunt chiar pe ultimul plan. A manca, a bea, a merge la toaleta – ce poate fi mai banal si mai departe de sensurile care o atrag atat de mult? De parca in lumea inteligentei „exagerate” preocuparea pentru nevoile trupului ar incomoda si ar impiedica un zbor spiritual, ca niste pietricele pe o pista de decolare catre o viata cu semnificatii inalte.

In incercarea de a pastra un echilibru intre libertatea ei si invatarea unui comportament adecvat, care sa nu destabilizeze (prea mult) sistemele sociale in care intra, am conceput impreuna, pe o foaie de bloc si scris cu carioci colorate frumos, un Regulament de casa. Anumite parti ale acestui set de legi ii lasa libertate totala de a alege ce sa faca si cum. Altele insa, sunt batute in cuie, de pilda micul dejun, pranzul si cina se mananca in bucatarie (si nu in atelier, unde i-ar placea ei), fara sa ne uitam la TV, fara ajutor de la mami sau tati. De multe ori merge sa verifice acest regulament tinut intr-un sertar la bucatarie. Ii place, simt asta, raportarea la el ii da o stabilitate, o siguranta care ii face bine si pe care o accepta bucuroasa.

Asta nu inseamna insa ca brusc a devenit un mic automat de respectat reguli, caci tzunamiul imaginatiei ei lucreaza, se revarsa, clocoteste, creaza. Uita sa manance singura, uita sa se concentreze la mancare. Dar se intoarce la el, se straduieste, asta e bine. Azi, la micul dejun, i-am zis la un moment dat: Veronicuta, vorbesti cu gura plina. E frumos?

Si a zis, mestecand din sandvis:

NuMami, sa vorbesc cu gura plina e gresit si chiar daca nu scrie in regulament, este ceva ce stiu de la sine!… Aceasta a fost o greseala, imi pare rau… dar a fost numai o greseala mica, ca o gluma. 

clubul lui Mickey intre autism si realitate

Mickey si Minnie, Donald si Daisy, Pluto si Goofy, Clarabelle si Pete. Personajele inimii ei, iubirile ei de mare extaz si inspiratie, cei care sunt de cele mai multe ori si eroii propriilor ei creatii (povesti, desene, scenarii de teatru). Ca niste zei ai frumusetii interioare, acesti membri ai Clubului locuiesc in ea si se transforma in orice, ei sunt celulele constitutive pentru mii si mii de metamorfoze. De la ei porneste Vera in fabuloasele calatorii ale imaginatiei ei si in fond, in marea calatorie a dezvoltarii ei ca om. Cu ajutorul lor a inceput sa se exprime si „inafara”, ceea ce noua parintilor ei ni s-a parut mantuire adevarata, caci ne temeam destul de tare de fuga in „lumea ei”, de inchiderea in sine, de interiorizare patologica, de alunecarile intr-un spatiu in care nu puteam avea acces s-o intelegem, s-o echilibram, s-o ascultam, s-o ajutam.

Intr-un timp, devenise o rutina absolut obligatorie sa luam pe rand, cate un personaj la gradinita, in fiecare zi. La un moment dat educatoarea mi-a atras atentia ca Vera se joaca mai mult cu papusile din Club decat cu ceilalti copii, ca se arata a fi iritata si deranjata de iesirea din propriile ei basme, ca ea insasi ajunge foarte greu sa capteze atentia Veronicai, ca socializarea ar avea o curba evident-descendenta si atunci am fost de acord (ba chiar eu am propus) ca din acel moment papusile sa astepte in dulapiorul ei pana la pranz, cand urma sa o iau acasa impreuna cu personajul zilei. Am devenit atenta la aceasta pasiune, sa nu devina o obsesie care s-o indeparteze si mai mult de lume. Caci asa parea. Vera a acceptat aceasta noua regula, cu seninatatea si chiar cu placerea cu care accepta orice lucru care ii da senzatia de ordine. Orice asezare intr-o „matca” anume, orice regula care pare a fi de drum lung si care neaparat are si o logica este pe placul ei. Pe urma nici nu o mai puteam convinge sa se joace totusi cu personajul respectiv, nici daca era o zi mai libera si toti copiii isi pierdeau timpul cu jucarii aduse de acasa.

Cata vreme compulsivitatea ei este tratata cu grija si atata timp cat ai rabdarea de a-i explica totul in amanunt, mari probleme nu apar in relatiile cu ceilalti. Pana si „ciudatenia” ei se trece cu vederea si nu ii deranjeaza foarte mult, caci nu devine niciodata agresiva iar manifestarea nemultumirilor ei nu trece niciodata de granita unui plans captusit de anxietate. Doar ca isi „bombardeaza” interlocutorii cu intrebari aproape disperate, intr-o incercare de a restabili ordinea si logica lucrurilor. Si doar ca, lucru deloc de neglijat, aceste stari se aseaza in ea ca niste caramizi care construiesc temelia unei personalitati. Asta este ceea ce ma tine treaza si permanent atenta. Deocamdata, Vera nu este decat un ghem de perfectiune interioara aruncat in mijlocul multimii omenesti. Varsta ei este inca prea frageda pentru a nu fi zgariata de marea socializare. Dar ziua de maine poate aduce multe. Eu STIU si SIMT ca oameni ca ea pot schimba lumea, imblanzind si indreptand ceea ce azi este imoral si stramb.

In fine, intorcandu-ma la universul lui Mickey… la ceva timp de la ingrijorarile privind o prea mare adictie de club, am inceput sa realizez ca lumea de care s-a indragostit nu este doar un pericol de alunecare in autism (balansul Asperger intre realitate si manifestari din spectru) ci, paradoxal, este si o reala sansa de a iesi din ea insasi si de a exprima parti, fragmente din marea ei interioritate. Felul ei straniu de a fi, identitatea ei atat de diferita de ceilalti m-a speriat si m-a ingrijorat peste masura, la inceput. Apoi, am inteles ca are nevoie sa isi adune instrumente prin care sa se poata exprima si asta cere timp. Mai mult timp decat este „normal”, caci universul ei se cladeste cu o complexitate mai sus de nivelul comun. De aceea a si vorbit tarziu, mult dupa ce a scris si a citit cursiv. Imi amintesc cum, la 3 ani, umbla cu creionul si hartia dupa ea, ca sa ne scrie ceea ce vroia sa spuna. Practic nu s-a impotrivit niciodata demersurilor noastre de a ajunge la ea, dar faptul ca totusi nu reuseam acest lucru era pentru ca noi insine mai aveam niste lucruri de digerat, de invatat, de insusit, de inteles. Noi ca parinti am invatat sa ne transformam tot timpul, ca sa putem intelege acest copil special. Apoi, ea a inceput sa creeze, a inceput sa fie o reprezentatie continua de mesaje, a inceput sa transmita ceea ce invataseram si noi sa primim si sa auzim. Creatiile ei sunt cel mai elocvent limbaj, cea mai limpede oglinda.

Iar asa-zisul pericol al „clubului” a ajuns sa fie mult mai putin luat in considerare de noi, atunci cand evaluam, cunoastem, privim si iubim aceasta faptura-spectacol. Dimpotriva, sunt recunoscatoare ca Vera a gasit primele ei elemente de limbaj profund, de expresivitate si de iesire catre lume.

Povestea de asta seara: Bebe Minnie si Mickey dadaca

Mickey era o dadaca care nu avea bebelus. Vazuse o Minnie care inca era bebelus si el intreba: Minnie, vrei sa fii bebelusul meu? Da, Mickey. Minnie statea si vroia sa creasca dar nu putea decat daca Veronica este acasa la ea. Camera de joaca era fericita ca se juca cu Mickey si Minnie. Se juca, pentru ca se numea camera de joaca. Camera de joaca avea lucruri minunate care se jucau toate. Camera de joaca se juca cu oricine intra in ea. Mickey si Minnie se miscau mereu in camera de joaca, in sus si-n jos, in stanga si-n dreapta, se invarteau, faceau forme geometrice. Ei s-au jucat si s-au tot jucat, pana gasira ceva care sa le placa, adica o parte care se va numi partea de dans din camera de joaca. Si ei dansau, bebe Minnie danseaza dansul ei preferat si nu stia dansul lui Mickey. Insa Mickey stia dansul lui. O invata si pe bebe Minnie. Sfarsit.

Si o anexa la poveste:

Cantec despre Mickey

Mickey era fericit ca era dadaca

Avea un bebelus, ceea ce era Minnie,

Bebe Minnie nu era; cand o fi sosit si ea?

Bebe Minnie e ocupata; Mickey auzi un zgomot,

Uaa-Uaa-Uaa-Uaaa

Era pranzul lui Bebe Minnie: Uaa-Uaaa-Uaaa-Uaaa,

Bebe Minnie sosea acum , Minnie in continuu pangea

uaa-Uaaa-Uaa facu ea. 

Inceteaza Minnie cu plansul!

Uaa-Uaaa-Uaaa facu bebe Minnie,

Cantecul terminat.

ora de somn

Pentru amanarea orei de culcare exista oricand cate o diversiune sau doua la indemana.

Naa-na-na, na-naaa-naaa-na-na! (se rasuceste prin pat). Ce mai agitatie (intonatie teatrala), mi s-a facut si sete de la atata agitatie! O ignor un timp, sa vad ce spune, mai ales ca ea nu prea zice „pe sleau” sau pe scurt ceea ce doreste, nu zice mi-e sete sau nu vreau inca sa dorm; modurile ei de a-si expune gandurile si parerile sunt foarte interesante uneori (usor pedante as spune; mi-am propus chiar sa adun intr-o lista aceste „mici pedanterii”, caci multe lucruri banale sunt rostite in expresii elaborate si e haioasa cand vorbeste asa, are un”ceva” al ei, un aer elegant, fin, irezistibil).

Setea! zice dupa cateva secunde. Stiu, ma gandesc la setea pe care o am. Setea meaa! Mami, ce faci? Buna, mami!…. Maaami, simt o sete care trebuie sa mi-o potolesc… (spune aceste lucruri fara sete reala dar si fara rasfat sau impacienta, fara agitatie interioara; doar ca o joaca in care cuvintele ar fi o parte din jucarii, pe langa stari, intonatii si gesturi).

Se da jos din pat si se duce la Tom cu paharul: tati, pune-mi apa in pahar te rog. Tati rade, fata e simpatica. Aceasta fiind rezolvata, cu apa baltacaind in burtica, urmeaza diversion number 2. Piesa de rezistenta.

Mami, stiu: inainte sa te culci si sa dormi, eu zic sa te odihnesti putin langa mine. Probabil te vei intreba ce inseamna sa te odihnesti. Inseamna sa stai langa mine, sa ma iei in brate, sa vorbesti cu mine, sa ma pupi. Zice asta mangaindu-ma pe fata si cu un picior catarat deja pe mine.

Ce zici, esti de acord?

Da.

Si iti place? 

Da.

Si apoi, in intunericul sfant al unei camere de copil noaptea, am simtit o gurita de inger lipindu-se cast de gura mea si o manuta care m-a cuprins intr-o imbratisare tamaduitoare. Nu ma opun niciodata Fericirii, am si eu slabiciunile mele. Si atunci, am pecetluit cu dragoste decizia de a ne odihni muuult-mult inainte de a adormi si am cazut de acord ca e „cool” sa mai incalcam si noi unele reguli. Cum ar fi de pilda ora de somn.