Campia Soarelui Apus

Nu stii niciodata de unde vine inspiratia. E bine sa fiu „pe faza” oricand, chiar si in momente care mie mi se par anoste si lipsite de potential artistic – sau poate mai ales atunci, caci ar trebui sa stiu deja ca Vera insufleteste orice lucru banal si ca isi cultiva semintele artei in orice situatie stearpa, turnand apa din sufletul ei in fiecare crapatura de pamant din desert.

Era dimineata, dupa micul dejun. Urma sa ne petrecem toata ziua la Casa Mica (la mama) si ma invarteam prin bucatarie pe de-o parte sa fac ordine, pe de alta sa fac „bagajele” culinare, cu tot felul de chestii, croasantele, pufuletii, sunca, paste pentru cina, niste eugenii pentru postul meu, ba chiar si ciorbica intr-un borcan (mama nu gatise nimic azi). Eram concentrata sa nu uit ceva, iar Vera se incurca printre picioarele mele, fara sa se poata hotari la vreo activitate anume. Am incercat sa o conving sa se duca in camera ei sau in atelier, oriunde, ca sa pot face treaba gospodareste, sa ma organizez cu amanuntele mele. No chance. Dar mami, eu vreau sa stau cu tine si sa ma joc acolo unde esti si tu, nu-mi spune sa ma duc dincolo, de ce imi spui sa ma duc dincolo?!

A deschis unul dintre sertarele de jos ale dulapului si a ramas cateva clipe privind cercetator obiectele de acolo. Ce ar fi putut sa gaseasca interesant intr-un sertar cu niste cutii de plastic?! Totul. Orice. De pilda, capacele lor colorate.

A scos mai intai un capac mare verde si l-a asezat pe dulap. Apoi un capac mai mic, rotund, de culoare roz – pe care l-a asezat perpendicular (sprijinit de cuptorul cu microunde) pe capacul verde.  Zice: uite, mami, aici avem o campie verde si un soare care apune. Campia Soarelui Apus. Eu spalam vasele la chiuveta, privind (la inceput amuzata, pe urma tot mai atenta si uimita) cum Vera gasea poezia pana si in harababura pregatirilor noastre de plecare.

Urmatorul capac, unul albastru, a fost asezat mai departe de cuptor, aproape de chiuveta. O apa mare, a decretat. Langa el, laveta portocalie (de sters dulapul si masa, pe care initial chiar nu am vrut sa i-o dau sa se joace) a devenit o plaja cu nisip auriu. Si deodata, dupa ce „muzele” (o carpa de vase si niste capace de plastic) au fost asezate in spatiul liric, a urmat poezia in sine, pe care m-am repezit sa o scriu desi inca nu terminasem vasele de spalat. Fara sa ma astepte sa-mi pregatesc hartia si sa gasesc un pix, artista lumii a inceput sa-si rosteasca micile versuri, cu aerul unui poet care sta pe prispa unei case la malul marii si nicidecum cu mina dezolata a unui om aflat in spatiul casnic si plat al bucatariei lui. Caci sufletul ei a gasit instinctiv, in joaca, solutia de evadare in basm.

Poezie de citit

Deodata, noi eram in Campia Soarelui Apus. 

Vom merge intr-o plaja din departare:

Haide la mare,

ne vom intoarce in Campia Soarelui Apus.

Sfarsit.

Si ochii ei japonezi au sclipit in lumina acestui Haiku divin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s