Parcul de distractii si Oana

Oana era dirijoarea la un concert dintr-un parc. Nu-l vazuse pe Donald, Daisy, Goofy, Pluto, Mickey si Minnie. Si ea cauta niste poze cu parcul in care e ea. Si nu gasi deloc personajele. Spectacolul nu va-ncepe, inseamna, niciodata. Si Oana se suparase. Si nu-i trecu supararea pana nu gasi personajele. Sfarsit

rutina de seara

Dupa cina, invariabil urmeaza „piese” – marea, marea pasiune a perioadei. Ceea ce inseamna piese de teatru cu marionete sau cu personajele din clubul lui Mickey, dupa mici scenarii in colaborare cu Tom. Izvorul ideilor ei pentru aceste scenarii este nesecat, nelimitat. Numarul si lungimea pieselor de teatru se negociaza (in fnc de ora la care ne aflam), pentru ca in final sa se ajunga la un numar de aprox trei-patru piese „scugi” (cuvant inventat de Vera pentru a denumi povestile care nu sunt nici scurte nici lungi).

Dupa piese, un dus de asemenea scug, nici prea scurt – ca sa aiba timp sa se joace cu personajele de cauciuc, dar nici prea lung – ca sa mai ramana timp si pentru o eventuala piesa-supliment inainte de culcare.
Dupa piesa supliment care se transforma la randul ei in doua piese, urmeaza ceva de citit. O poveste, o pagina din enciclopediile ei, o fabula sau orice alt text.
Pe urma, rugaciunea „inger, ingerasul meu”, pe care uneori o canta si chiar danseaza usor, leganandu-se incet, cu buna dispozitie si cu palmele impreunate.

Dupa rugaciune, ar trebui in sfarsit sa urmeze culcarea, dar hei, acesta este momentul de maxima inspiratie al zilei, in ceea ce priveste desenul si alte activitati artistice. Motivata de lupta pentru inca putina vreme de trezie, are cele mai spectaculoase idei pentru peisaje, animalute, personaje, culori, poezii, texte, povesti, cantecele si chiar exercitii de inteligenta si perspicacitate pe care le inventeaza, le enunta si apoi le ilustreaza in mici desene.

„Te rog, mami, inca un desen mic, foarte, foarte, foarte mic!!”
Odata terminat, desenul trebuie comentat; unul dintre parinti (oricare) este rugat sa-l descrie in cele mai mici amanunte, culori, nuante, elemente de decor, starea personajului, anotimpul din background, etc. Descrierea este un alt lucru care ii face enorma placere in aceasta perioada a vietii. Inainte imi gasea imagini pe net pe care ma ruga sa i le descriu pe larg, acum are propriile ei desene si are vocisoara aceea vesela, deschisa si minunata, insotita de incantarea si de zambetul divin: „mami, te rog descrie-mi!”.

Timpul trece de fiecare data prea repede, ora de culcare se pierde in hatisurile istoriei si parca tot ar mai fi loc de cateva piese mici-mici-foarte mici… dar din pacate of, mami si tati nu mai sunt de acord…
Pentru a mai amana totusi momentul definitiv al somnului, a inventat niste „pasi intermediari” si anume inainte de somn „ne odihnim putin, iubindu-ne” – ceea ce inseamna ca mai lasam veioza aprinsa cateva minute bune si stam asa, imbratisate in tacere. De regula – desi imi este foarte greu – eu sunt prima care se rupe de aceasta magie, nu pentru ca m-as satura vreodata de dulcea imbratisare, ci pentru ca deja se face foarte tarziu si stiu ca mai sunt inca niste tertipuri de scos din maneca. Setea, foamea subita, poate facem pipi – „nu simt ca ar vrea corpusorul dar pot incerca totusi?”, etc.

Ma intind si eu langa ea, pana adoarme. Nu stiu daca mai mult pentru ea sau mai mult pentru mine, cert este ca deocamdata nu doresc sa ma rup definitiv de aceasta placere binecuvantata.
Ii simt aroma proaspata si caldura inmiresmata a corpusorului ei pregatit de somn, o mangai pana cand pleoapele se ingreuneaza si aluneca in vise. De mii de ori spun in gand rugaciuni de recunostinta, privind-o. De alte mii de ori ma intreb infiorata cat timp voi mai avea aceasta sansa, sa-mi tin in brate copilul, sa-l privesc cum adoarme, cat timp va mai fi copil copilul meu?… Cand au trecut aproape 6 ani de cand o privesc in nestire?! Ieri parca o adusesem acasa de la maternitate, mai mica decat orice papusa din casa, pierduta printre baloanele din patutul ei de lemn. Maine va fi tanara, independenta ei se intrevede cu mare limpezime, nu m-am temut niciodata ca va fi un copil „sub fusta mamei”. Firea ei este zvelta, intodeauna orientata inainte. Viata ei este o scara superba, iar ea este neobosita in ascensiune.
Astfel incat seara de seara, imi permit inca sa ma incarc cu energia acestui spectacol, fetita mea adormind sub ochii mei arsi de bucuria si de focul celei mai desavarsite iubiri.

Azi, dupa ce ne spuseseram deja „noapte buna” (ceea ce se cam doreste a fi finalul tuturor tergiversarilor), s-a catarat pe mine si intinzandu-se pana aproape de urechea mea, a zis in soapta si foaaarte ghidusa o fraza atat de proprie ei: „Mami, sa-ti spun un secret: in burta mea si-n sufletul meu simt sete si trebuie sa-mi potolesc setea, ca sa ne odihnim si sa ne iubim!”. Adica in limbaj comun „mami, mi-e sete, vreau apa si dupa aceea mai vreau o imbratisare, inainte sa ma culc”.
Dar Vera… este Vera. Un fluviu din care imi va fi intotdeauna sete sa beau. Un veritabil motiv pentru a-mi amana toate orele somnului. O infinita lumina de dragul si datorita careia am iesit definitiv din intuneric.

din ciclul Rugaciuni

Rugaciunea lui Mickey catre Doamne-Doamne

Doamne-Doamne, da-mi sanatate,
Eu-s Mickey, nu ma cunosti, Doamne-Doamne?
Multumesc Doamne-Doamne,
Mi-ai dat si un Club
Si sanatate
Si prietenii mei
(Minnie, Donald, Daisy, Goofy, Pluto),
Eu mai vreau si ceva elegant
(haine de prezentator).
Amin.

bineinteles ca te iert

Ne-am intors de la tara, de la finii nostri, ghidati de o luna perfect plina si strabatand o inserare duioasa care aurea totul in jur. Eram totusi, fiecare in felul lui, amortiti de oboseala iar Vera se tot ridica de pe bancheta din spate sa vada mai bine daca drumul corect o ia la stanga, la dreapta sau inainte. Observatiile noastre cicalitoare erau ignorate cu veselie de curajul si cheful de joaca al copilariei. In general cand se repeta vreo „greseala” (in sensul incalcarii regulilor de comportament) scoate un sunet „aaah!” si apoi zice: „o sa incerc, o sa incerc sa nu mai fac asa!”.

La un moment dat s-a ridicat din nou si in acelasi timp Tom a pus o frana brusca iar Vera s-a dezechilibrat si a alunecat mai intai pe bancheta din spate, apoi proptindu-se in maini de pardoseala masinii. Am prins-o la timp, instinctiv si am reusit sa o repun pe pozitie fara accidentari. Dar of, nu mi-am putut retine reactia dojenitoare, nascuta din hiper-protectivitate (un defect cu care ma lupt): Vera! am strigat. A mia oara spun, in mersul masinii stai rezemata, te poti lovi, accepta si invata odata aceasta regula, te rog! si am scuturat-o de manuta, inca sub spectrul sperieturii.

A tacut. Am simtit imediat starea ei; de reactivitate negativa nu poate fi vorba, nici suparata nu era din cauza intamplarii in sine (trece rapid peste asemenea lucruri), dar vai, ma rugase sa nu mai tip… Si incerca in tacere (se vedea in ochii ei) sa accepte incalcarea promisiunii mele, care pe mine m-a durut mai mult decat pe ea. Am zis:
– Veronica, iart-o pe mami, imi pare rau ca am tipat asa, dar m-am temut ca te lovesti mai rau…
S-a ghemuit in mine cu dragoste si mi-a zis cu o maturitate greu de crezut, cu liniste si fara sa apese acuzator pe cuvinte:
– Mami, tu ai gresit ca ai tipat pentru ca atunci cand a pus tati frana brusc, ti-a fost frica sa nu cad eu, sa vin asaaa (face cu mana o diagrama prin aer reprezentand o cazatura ipotetica) si sa ma lovesc de partea de jos a masinii.
Avea tonul unui terapeut care reformuleaza problema balmajita de tine-sclavul-furiei, astfel incat sa faca ordine in ratacirile tale iar tu sa stii ca te-a inteles.
– Da, zic, deci ma ierti?
Iar raspunsul ei a venit cu seninatatea unui cer de vara:
– Bineinteles!
Si a continuat sa priveasca pe geamul masinii, tinandu-ma de mana si zambind contemplativ.

mami, tu esti fericita?

Prima zi de gradinita a acestui an a decurs fara mari nelinisti sau tensiuni. Doar la masa de pranz, cand ea a zis ca nu mai vrea sa manance, indemnata fiind de doamna bucatareasa sa manance totusi ceva (adresandu-i-se in mod normal, nici certaret dar nici „terapeutic”, ci asa cum este omeneste-normal in mijlocul unei lumi pestrite), ea s-a destabilizat putin.
„Eu totusi nu as mai vrea sa mananc” a zis, cu nodul in gat. „Bine, dar de ce trebuie sa plangi?”

Cand o intrebi pe Veronica „de ce plangi?” ea raspunde in functie de tonul vocii tale. Daca esti cald si ingaduitor, daca simte ca in intrebarea ta nu rezida nicio urma de repros, atunci iti raspunde ceva de genul „am o problema, si anume problema mea este ca…” si se calmeaza imediat ce reuseste sa-si exprime starea.
Daca esti putin mai aspru, mai autoritar si pui aceasta intrebare ca si cum ai spune „hai, ca nu ai de ce sa te smiorcai”, ea se arunca in lupta cu contra-argumentul „dar eu nu plang!! Uite, rad, hahahaha!” si nelinistea escaladeaza prin fortarea de a mima starea de bine. Eu stiu cum s-o iau dar nu pot avea aceasta pretentie de la toti angajatii gradinitei, in fond este locul unde ea isi face o imagine despre societate, iar societatea nu este plina de mame afectuoase si de terapeute simpatice si prietenoase. Bucatareasa nu are cum sa ajunga la subtilitatile sensibilitatii Veronicai, astfel incat nu ma pot supara din pricina asta.

Apoi, Veronica are acest algoritm foarte format, clipa in care iese din sala de mese egal clipa in care ma vede pe mine. Astazi a terminat de mancat mai repede, iar 253-ul a facut figuri si a trebuit sa fac niste combinatii – doua statii pe jos, una cu o masina, o alta cu alta masina, toate cu ochii pe ceas. Faptul ca nu eram pe hol cand ea a iesit de la masa nu a ajutat-o deloc. Am ajuns cand deja ea plangea, nemultumita de lucruri pe care nu le mai putea explica limpede, caci depasise limita putintei de a reda motive. Oana mi-a zis ca a fost ok, a desenat, a stat si singurica, s-a jucat si cu colegele, etc. Nimic deosebit.

Ce m-a impresionat insa au fost cuvintele Verei. Cand m-a vazut, s-a napustit catre mine si m-a intrebat, printre lacrimi si mangaindu-ma pe fata: „Mami, tu esti fericita?” Da, fetita mea, sunt foarte fericita, am raspuns inainte sa pot spune buna ziua doamnelor pe-acolo. Iar Vera a insistat: „Dar mami, nu esti deloc trista?” Nu, Veronicuta mea, mami nu este deloc trista!
Apoi am plecat impreuna si pana la poarta gradinitei Vera se linistise si dansa dupa un cantecel pe care il fredona chiar ea printre buze. Mmmm-mmmm-mmm…

palaria pierduta a lui Goofy

A fost odata ca niciodata o palarie care se intalnea cu un Goofy fara palarie. Palaria arata ca a lui Goofy, dar era un pic cam mica. Palaria se bucura ca il vazu inapoi pe Goofy si chiar era palaria lui Goofy!
Goofy si-a inapoiat bebe-palaria sa. Acum Goofy se simtea bine intr-o bebe-palarie verde. Sfarsit.

jocul iubirii

Mami, am inventat un joc care este asa: cand Mickey statea nemiscat si nu vorbea deloc, ca o statuie-Mickey, aparu o inimioara pe care o cheama Inimioara.
Si Inimioara ii spuse „I love you” lui Mickey, ca sa nu mai fie statuie si sa se miste din nou.
Jocul terminat, eu ii dau nota 10 pentru ca jocul e frumos.

Rugaciune

Haide Doamne, Doamne
Eu sunt cu cineva – soricel cu bluza neagra
Care are si pantofi galbeni
Si pantaloni rosii cu doi nasturei,
Te rog frumos Doamne, Doamne
Sa numesti pe soricelul meu, Mickey.

Doamne Doamne
Doamne Domnuletul meu
ce mi te-a dat Dumnezeu
Te rog frumos
Sa imi dai niste personaje deghizate
din clubul lui Mickey
Amin, rugaciunea terminata.

Buttercup si Pink-Mouse

Un soarece pe nume Buttercup era prieten cu Mickey,
O soricica pe nume Pink-Mouse era prietena cu Mickey,
Buttercup si Pink-Mouse erau foarte cuminti.
Buttercup si Pink-Mouse se distrau
Buttercup si Pink-Mouse se distrau cu Mickey
Ei vorbeau unul cu altul despre Mickey:
Mickey e prieten bun cu noi
si se bucura ca ne are pe noi!
Sfarsit.

bun venit, toamna

Las in urma aceasta vara, zambindu-i cu o fericire deplina, cu recunostinta si implinire. A fost o vacanta de necuprins in cuvinte, un timp in care am simtit-o pe Vera crescand, exprimandu-se prin creatiile ei cu pasiune si inteligenta, in „cantitati industriale de inventivitate”, cum zice nasa ei de botez, Ligia.
I-am auzit fiecare bataie de inima, fiecare respiratie, am trait odata cu ea toate versurile, toate textele, desenele si deghizarile ei; a fost vara in care a luat nastere atelierul de creatie din balconul nostru, care in scurt timp a devenit „locuinta” ei preferata. Vara in care am gasit un cabinet de art-terapie mai mult decat compatibil cu personalitatea ei si o terapeuta de o finete formidabila. Vara in care mi-am trait fericirea de a fi cu fetita mea, asa cum poate n-am stiut niciodata sa-mi traiesc alte fericiri. Cu totul, cu tot ce sunt.

Si vad roadele, simt realmente progresele Veronicai in ceea ce priveste raportarea ei la lume si viata, la relatii, la reguli, la sentimentele si dorintele altora. De multe ori nici nu imi vine sa cred ca am trait acele lungi perioade de angoasa si de concentrare inlacrimata, pe marginea deznadejdii, cand vedeam ce „diferita” este si, prin aceasta, deranjanta pentru grupurile prin care incercam sa o integrez. Sunt convinsa ca, inafara de terapiile si permanenta noastra concentrare de a o echilibra (prin jocuri, piese de teatru, extra-hiper-explicatii, etc) – este si varsta ei care „vorbeste” din ce in ce mai mult. De cand era foarte mica, reactiile la cuvintele noastre si la viata in general au fost descrise de logica, ratiune si sensibilitate, insa acum reuseste sa le gestioneze mult mai bine, sa reziste, sa nu se lase prada nelinistii si plansului atat de usor.

Stiu ca eforturile nu se termina aici. Nimic nu se termina, dar totul incepe mereu intr-o nota atat de plina de speranta si optimism! Vera este o fetita foarte puternica, ea se descurca minunat cu orice nou demers terapeutic, cu orice provocare; noi insa suntem cei care trebuie sa muncim mai mult decat ea, pentru a putea ajunge la justetea caracterului ei, la bunul simt si la frumusetea personalitatii ei, la bunatatea ei, la generozitatea ei proaspata, nemarginita.
Ma emotioneaza acest inceput de toamna prin evolutia Veronicai dar si prin propria mea schimbare, caci asa cum am mai spus, am dobandit (prin eforturi constante, prin emotii si truda, prin zambete si lacrimi) puterea de a fi, de a ramane fericita. Ceea ce echilibreaza intr-un mod divin toata acea prima parte a vietii mele, despre care nu cred ca voi mai vorbi vreodata de rau, pentru ca stiu acum in modul cel mai limpede ca tot raul a avut un rost profund si ca, prin toata acea suferinta, Dumnezeu mi-a daruit sansa de a lupta si de a merita ceea ce traiesc azi.

Luni vom merge sa o inscriem la scoala, asa se face acum, cu un an inainte, sa nu pierdem locul – cu atat mai mult cu cat am gasit o scoala minunata si invatatorul perfect (din nou, o mana divina a lucrat)… Dar despre toate acestea, la timpul potrivit.
Tot luni, incepem si gradinita, ceea ce deschide inaintea noastra poarta unei alte etape. Vera merge, ca o adevarata sagetatoare, inainte cu curaj inspre orice noua provocare, in timp ce eu ma retrag un timp in cochilia de rac, pentru a mai visa putin, cu ochii deschisi si cu nostalgie, la minunata vacanta care se termina. Si pe care am iubit-o!