Parcul de distractii si Oana

Oana era dirijoarea la un concert dintr-un parc. Nu-l vazuse pe Donald, Daisy, Goofy, Pluto, Mickey si Minnie. Si ea cauta niste poze cu parcul in care e ea. Si nu gasi deloc personajele. Spectacolul nu va-ncepe, inseamna, niciodata. Si Oana se suparase. Si nu-i trecu supararea pana nu gasi personajele. Sfarsit

rutina de seara

Dupa cina, invariabil urmeaza „piese” – marea, marea pasiune a perioadei. Ceea ce inseamna piese de teatru cu marionete sau cu personajele din clubul lui Mickey, dupa mici scenarii in colaborare cu Tom. Izvorul ideilor ei pentru aceste scenarii este nesecat, nelimitat. Numarul si lungimea pieselor de teatru se negociaza (in fnc de ora la care ne aflam), pentru ca in final sa se ajunga la un numar de aprox trei-patru piese „scugi” (cuvant inventat de Vera pentru a denumi povestile care nu sunt nici scurte nici lungi).

Dupa piese, un dus de asemenea scug, nici prea scurt – ca sa aiba timp sa se joace cu personajele de cauciuc, dar nici prea lung – ca sa mai ramana timp si pentru o eventuala piesa-supliment inainte de culcare.
Dupa piesa supliment care se transforma la randul ei in doua piese, urmeaza ceva de citit. O poveste, o pagina din enciclopediile ei, o fabula sau orice alt text.
Pe urma, rugaciunea „inger, ingerasul meu”, pe care uneori o canta si chiar danseaza usor, leganandu-se incet, cu buna dispozitie si cu palmele impreunate.

Dupa rugaciune, ar trebui in sfarsit sa urmeze culcarea, dar hei, acesta este momentul de maxima inspiratie al zilei, in ceea ce priveste desenul si alte activitati artistice. Motivata de lupta pentru inca putina vreme de trezie, are cele mai spectaculoase idei pentru peisaje, animalute, personaje, culori, poezii, texte, povesti, cantecele si chiar exercitii de inteligenta si perspicacitate pe care le inventeaza, le enunta si apoi le ilustreaza in mici desene.

„Te rog, mami, inca un desen mic, foarte, foarte, foarte mic!!”
Odata terminat, desenul trebuie comentat; unul dintre parinti (oricare) este rugat sa-l descrie in cele mai mici amanunte, culori, nuante, elemente de decor, starea personajului, anotimpul din background, etc. Descrierea este un alt lucru care ii face enorma placere in aceasta perioada a vietii. Inainte imi gasea imagini pe net pe care ma ruga sa i le descriu pe larg, acum are propriile ei desene si are vocisoara aceea vesela, deschisa si minunata, insotita de incantarea si de zambetul divin: „mami, te rog descrie-mi!”.

Timpul trece de fiecare data prea repede, ora de culcare se pierde in hatisurile istoriei si parca tot ar mai fi loc de cateva piese mici-mici-foarte mici… dar din pacate of, mami si tati nu mai sunt de acord…
Pentru a mai amana totusi momentul definitiv al somnului, a inventat niste „pasi intermediari” si anume inainte de somn „ne odihnim putin, iubindu-ne” – ceea ce inseamna ca mai lasam veioza aprinsa cateva minute bune si stam asa, imbratisate in tacere. De regula – desi imi este foarte greu – eu sunt prima care se rupe de aceasta magie, nu pentru ca m-as satura vreodata de dulcea imbratisare, ci pentru ca deja se face foarte tarziu si stiu ca mai sunt inca niste tertipuri de scos din maneca. Setea, foamea subita, poate facem pipi – „nu simt ca ar vrea corpusorul dar pot incerca totusi?”, etc.

Ma intind si eu langa ea, pana adoarme. Nu stiu daca mai mult pentru ea sau mai mult pentru mine, cert este ca deocamdata nu doresc sa ma rup definitiv de aceasta placere binecuvantata.
Ii simt aroma proaspata si caldura inmiresmata a corpusorului ei pregatit de somn, o mangai pana cand pleoapele se ingreuneaza si aluneca in vise. De mii de ori spun in gand rugaciuni de recunostinta, privind-o. De alte mii de ori ma intreb infiorata cat timp voi mai avea aceasta sansa, sa-mi tin in brate copilul, sa-l privesc cum adoarme, cat timp va mai fi copil copilul meu?… Cand au trecut aproape 6 ani de cand o privesc in nestire?! Ieri parca o adusesem acasa de la maternitate, mai mica decat orice papusa din casa, pierduta printre baloanele din patutul ei de lemn. Maine va fi tanara, independenta ei se intrevede cu mare limpezime, nu m-am temut niciodata ca va fi un copil „sub fusta mamei”. Firea ei este zvelta, intodeauna orientata inainte. Viata ei este o scara superba, iar ea este neobosita in ascensiune.
Astfel incat seara de seara, imi permit inca sa ma incarc cu energia acestui spectacol, fetita mea adormind sub ochii mei arsi de bucuria si de focul celei mai desavarsite iubiri.

Azi, dupa ce ne spuseseram deja „noapte buna” (ceea ce se cam doreste a fi finalul tuturor tergiversarilor), s-a catarat pe mine si intinzandu-se pana aproape de urechea mea, a zis in soapta si foaaarte ghidusa o fraza atat de proprie ei: „Mami, sa-ti spun un secret: in burta mea si-n sufletul meu simt sete si trebuie sa-mi potolesc setea, ca sa ne odihnim si sa ne iubim!”. Adica in limbaj comun „mami, mi-e sete, vreau apa si dupa aceea mai vreau o imbratisare, inainte sa ma culc”.
Dar Vera… este Vera. Un fluviu din care imi va fi intotdeauna sete sa beau. Un veritabil motiv pentru a-mi amana toate orele somnului. O infinita lumina de dragul si datorita careia am iesit definitiv din intuneric.

din ciclul Rugaciuni

Rugaciunea lui Mickey catre Doamne-Doamne

Doamne-Doamne, da-mi sanatate,
Eu-s Mickey, nu ma cunosti, Doamne-Doamne?
Multumesc Doamne-Doamne,
Mi-ai dat si un Club
Si sanatate
Si prietenii mei
(Minnie, Donald, Daisy, Goofy, Pluto),
Eu mai vreau si ceva elegant
(haine de prezentator).
Amin.

bineinteles ca te iert

Ne-am intors de la tara, de la finii nostri, ghidati de o luna perfect plina si strabatand o inserare duioasa care aurea totul in jur. Eram totusi, fiecare in felul lui, amortiti de oboseala iar Vera se tot ridica de pe bancheta din spate sa vada mai bine daca drumul corect o ia la stanga, la dreapta sau inainte. Observatiile noastre cicalitoare erau ignorate cu veselie de curajul si cheful de joaca al copilariei. In general cand se repeta vreo „greseala” (in sensul incalcarii regulilor de comportament) scoate un sunet „aaah!” si apoi zice: „o sa incerc, o sa incerc sa nu mai fac asa!”.

La un moment dat s-a ridicat din nou si in acelasi timp Tom a pus o frana brusca iar Vera s-a dezechilibrat si a alunecat mai intai pe bancheta din spate, apoi proptindu-se in maini de pardoseala masinii. Am prins-o la timp, instinctiv si am reusit sa o repun pe pozitie fara accidentari. Dar of, nu mi-am putut retine reactia dojenitoare, nascuta din hiper-protectivitate (un defect cu care ma lupt): Vera! am strigat. A mia oara spun, in mersul masinii stai rezemata, te poti lovi, accepta si invata odata aceasta regula, te rog! si am scuturat-o de manuta, inca sub spectrul sperieturii.

A tacut. Am simtit imediat starea ei; de reactivitate negativa nu poate fi vorba, nici suparata nu era din cauza intamplarii in sine (trece rapid peste asemenea lucruri), dar vai, ma rugase sa nu mai tip… Si incerca in tacere (se vedea in ochii ei) sa accepte incalcarea promisiunii mele, care pe mine m-a durut mai mult decat pe ea. Am zis:
– Veronica, iart-o pe mami, imi pare rau ca am tipat asa, dar m-am temut ca te lovesti mai rau…
S-a ghemuit in mine cu dragoste si mi-a zis cu o maturitate greu de crezut, cu liniste si fara sa apese acuzator pe cuvinte:
– Mami, tu ai gresit ca ai tipat pentru ca atunci cand a pus tati frana brusc, ti-a fost frica sa nu cad eu, sa vin asaaa (face cu mana o diagrama prin aer reprezentand o cazatura ipotetica) si sa ma lovesc de partea de jos a masinii.
Avea tonul unui terapeut care reformuleaza problema balmajita de tine-sclavul-furiei, astfel incat sa faca ordine in ratacirile tale iar tu sa stii ca te-a inteles.
– Da, zic, deci ma ierti?
Iar raspunsul ei a venit cu seninatatea unui cer de vara:
– Bineinteles!
Si a continuat sa priveasca pe geamul masinii, tinandu-ma de mana si zambind contemplativ.