mami, tu esti fericita?

Prima zi de gradinita a acestui an a decurs fara mari nelinisti sau tensiuni. Doar la masa de pranz, cand ea a zis ca nu mai vrea sa manance, indemnata fiind de doamna bucatareasa sa manance totusi ceva (adresandu-i-se in mod normal, nici certaret dar nici „terapeutic”, ci asa cum este omeneste-normal in mijlocul unei lumi pestrite), ea s-a destabilizat putin.
„Eu totusi nu as mai vrea sa mananc” a zis, cu nodul in gat. „Bine, dar de ce trebuie sa plangi?”

Cand o intrebi pe Veronica „de ce plangi?” ea raspunde in functie de tonul vocii tale. Daca esti cald si ingaduitor, daca simte ca in intrebarea ta nu rezida nicio urma de repros, atunci iti raspunde ceva de genul „am o problema, si anume problema mea este ca…” si se calmeaza imediat ce reuseste sa-si exprime starea.
Daca esti putin mai aspru, mai autoritar si pui aceasta intrebare ca si cum ai spune „hai, ca nu ai de ce sa te smiorcai”, ea se arunca in lupta cu contra-argumentul „dar eu nu plang!! Uite, rad, hahahaha!” si nelinistea escaladeaza prin fortarea de a mima starea de bine. Eu stiu cum s-o iau dar nu pot avea aceasta pretentie de la toti angajatii gradinitei, in fond este locul unde ea isi face o imagine despre societate, iar societatea nu este plina de mame afectuoase si de terapeute simpatice si prietenoase. Bucatareasa nu are cum sa ajunga la subtilitatile sensibilitatii Veronicai, astfel incat nu ma pot supara din pricina asta.

Apoi, Veronica are acest algoritm foarte format, clipa in care iese din sala de mese egal clipa in care ma vede pe mine. Astazi a terminat de mancat mai repede, iar 253-ul a facut figuri si a trebuit sa fac niste combinatii – doua statii pe jos, una cu o masina, o alta cu alta masina, toate cu ochii pe ceas. Faptul ca nu eram pe hol cand ea a iesit de la masa nu a ajutat-o deloc. Am ajuns cand deja ea plangea, nemultumita de lucruri pe care nu le mai putea explica limpede, caci depasise limita putintei de a reda motive. Oana mi-a zis ca a fost ok, a desenat, a stat si singurica, s-a jucat si cu colegele, etc. Nimic deosebit.

Ce m-a impresionat insa au fost cuvintele Verei. Cand m-a vazut, s-a napustit catre mine si m-a intrebat, printre lacrimi si mangaindu-ma pe fata: „Mami, tu esti fericita?” Da, fetita mea, sunt foarte fericita, am raspuns inainte sa pot spune buna ziua doamnelor pe-acolo. Iar Vera a insistat: „Dar mami, nu esti deloc trista?” Nu, Veronicuta mea, mami nu este deloc trista!
Apoi am plecat impreuna si pana la poarta gradinitei Vera se linistise si dansa dupa un cantecel pe care il fredona chiar ea printre buze. Mmmm-mmmm-mmm…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s