vindecare

Daca Vera se loveste, deci cand ceva o doare fizic, de obicei iti dai seama dupa gesturi sau pur si simplu afli din propriile ei relatari, caci de plans nu plange niciodata. Are un prag foarte, foarte ridicat de rezistenta la durere fizica, aproape incredibil. Imi amintesc ca a fost o intamplare anul trecut la gradinita, cand una dintre educatoare nu a crezut ca Vera s-a dezechilibrat si s-a lovit cu capul de balustrada scarii in timp ce cobora (desi eu, asteptand-o la parter, vazusem cu ochii mei fractiunea de secunda a izbiturii, fara sa am timp sa reactionez. Lovitura insa zguduise toate barele metalice si stampilase fruntea Veronicai cu un proeminent mot vanat).
„Dar daca s-a lovit, atunci de ce nu plange?!” s-a mirat femeia venita in graba si argumentandu-si astfel opinia ca totusi nu a fost nimic grav. Opinie de altfel intarita de insasi Vera care, frecandu-se apasat pe locul dureros, a zis „mami, am aici o durere care o sa treaca in curand”.

Azi dupa amiaza, se uita pe computer la un desen animat in care Donald Duck juca golf, fara sa se priceapa si straduindu-se intr-un mod haotic sa nimereasca cu crosa o minge buclucasa.
Cum a privi un film cu rabdare si stand linistita nu reprezinta una dintre virtutile ei, foarte curand Vera a inceput sa imite miscarile aiurite si necontrolate ale ratustei, pierzandu-si echilibrul si lovindu-se la o coasta in coltul biroului. A icnit si s-a ghemuit ducandu-si rapid mana la locul dureros.
Tom, care era in dormitor cu ea, a sarit imediat si a mangaiat-o: „Of, te doare rau Veronicuta?”

Nici de aceasta data nu a plans, dar ajunsa la o intensitate mai mare a durerii si probabil simtind ca nu poate depasi chiar singurica trauma, a zis:
– Da, ma doare. Tati, te rog, sa vina mami!
– Dar pentru ce sa vina mami? (Tom testeaza mai tot timpul motivatiile Veronicai si este, ca si mine, intr-o permanenta observatie si analiza a raspunsurilor ei).
Ca sa ma vindece, a zis fetita mea, cu dintisorii putin crispati de chinul fara de lacrimi.

Si-am imbratisat aceasta fiinta puternica, frumoasa, senzationala care crede despre mine ca o pot vindeca cand o doare ceva, cand in realitate ea este cea care ma vindeca pe mine.

a gresi e omeneste

Oricare ar fi greseala pe care o faci fata de ea, Vera te iarta din tot sufletul, mai ales atunci cand recunosti simplu, am gresit.

Desigur, are si ea niste limite. Daca greseala frizeaza un absurd inteles numai de ea, daca vreun algoritm este nemilos incalcat, daca elementele unei enumerari au fost inversate sau omise, daca folosesti fraze incomplete, daca sesizeaza orice mica eroare de comportament sau de exprimare, daca ordinea din mintea ei este amenintata sau atacata cu dezordinea unui „haos lumesc” – atunci ajunge in „punctul critic” si „nelinistea” se poate dezlantui ca o furtuna pe mare. Insa de multe ori, cand te astepti sa fie suparata pe buna dreptate, cand te simti cu musca pe caciula, exact atunci te uimeste cu un switch intelept catre pacea interioara si catre iertare.

Azi, in agitatia punerii in scena a unor piese de teatru, Tom a gresit niste cuvinte, rostindu-le stalcit, eronat. Pardon, s-a scuzat el imediat (stiind ca o crima sau o silaba asezata gresit in cuvant este acelasi lucru pentru ea), iarta-ma Vera, a gresit tati.
„Nu-i nimic”, l-a tintuit ea cu privirea (in ciuda sindromului).
Am invatat azi la cursul de arta ca a gresi e omeneste si ca daca cineva n-ar mai gresi, atunci el nu ar mai fi om.

Tom a amutit. Eu stiam de la terapeuta noastra Ana Mintici ca ii vorbise astazi Veronicai despre greseli si acceptarea lor. Dar, asa cum m-am minunat de multe ori pe parcursul acestei terapii, ma emotioneaza si ma lasa perplexa felul plenar in care Vera se umple de aceste mesaje, si le insuseste restructurandu-si sinele si redand informatiile intr-o forma uimitor de corecta, complexa si eficienta.

Asa cum spuneam la inceputul acestui blog, de multe ori simt ca traim pasind de pe palierul unei asa-zise anormalitati, mereu in cate o camaruta a fericirii…

a fi sau a nu fi… amuzant

Glumele nu au pentru Vera o logica suficient de limpede pentru a se putea amuza.
„Ce poti sa tii fara sa-ti folosesti mainile? Respiratia.”
Hmmm, cum adica sa-ti tii respiratia?!
Pai, sa nu mai respiri pentru un timp, sa nu-ti mai folosesti nasucul.
Dar de ce?!
Lasa, e doar o gluma, cand vei mai creste, vei putea intelege mai bine aceste lucruri…
Gandeste cateva clipe si concluzioneaza:
Am inteles, este mai mult o gluma decat o greseala si este amuzanta, dar pentru copiii care sunt mai mari.
Si se intoarce cu chef si cu familiaritate securizanta catre jocurile de perspicacitate, labirinturi si cuvinte incrucisate.

Amuzamentul insa nu lipseste nici pe departe din reactiile ei. Doar ca se manifesta in alte arii de inteligenta, in alte situatii, in alt fel de a gandi.
Azi de pilda, a facut un desen-capcana in care existau tot felul de „simboluri” legate de Minnie Mouse. Copaci cu coroana in forma capului cu fundita si urechi rotunde, litere „M” ascunse abil prin locuri subtile, numele Minnie scris circular pe o umbrela, etc. Dupa ce a terminat de desenat mi-a zis, insufletita: mami, am inventat acest desen ca un joc si tu trebuie sa faci asa: te uiti la desen si cand gasesti ceva care sa iti aminteasca de Minnie, strigi: Minnie!!!
Am luat plansa in brate si am inceput sa strig conform indicatiilor, aratand cu degetul deconspirator simbolurile ascunse: Minnie! Minnie! Minnie! Minnie! Minnie! Minnie! Minnie!

Ei bine, nu cred ca pot descrie cascadele de ras provocate de acest joc, inventat de ea. Ritmul „ascutit si neobisnuit” al „vocii ei de Asperger” irumpe intr-un manunchi de tonuri, ca niste artificii pline de culoare si stralucire care pot aduce bucurie oricarui suflet martor.
Veronica se distreaza, rade, hohoteste. Da. Dar nu la glume, asa cum sunt ele intelese de ceilalti. „Glume” pentru Vera sunt repetitiile prinse intr-un sens anume, ruperile unor lanturi algoritmice, fragmentarile de logica – dar cu grija, ca pe o muchie de cutit, caci aceleasi lucruri o pot face si sa rada dar si sa se supere (dar de ce zici asa?? este o greseala! de ce ai zis asa??!).

„De ce are girafa gatul lung? Ca sa-i ajunga la cap.”
Te priveste cu nelamurire agera, cercetand logica:
Ce inseamna sa ii ajunga gatul la cap?!
Sunt cuvintele spuse intr-o alta maniera Vera. Sunt glume. Au un subinteles.
Dar explica-mi.
Uite, aici este capul si aici este corpul. Vezi ce mare e distanta?
Da.
Eh, desi este ceva foarte normal ca girafa sa aiba gatul foarte lung, gluma spune ca motivul este altul: sa se ajunga de aici pana aici. Ai inteles?
Da.
Nu ti se pare amuzant?
Mda…….

balans

Ca si cum as fi amortit intr-o inertie optimista, in ultimul timp (preocupata mai mult de realizarile Veronicai) alungasem cumva orice ingrijorare (chiar si constructiva) din gandurile mele. E bine acum, imi spuneam, Vera este echilibrata, sunt minunate aceste diferente care o fac „speciala”.
Totusi este atat de important sa cautam in tot ce traim, echilibrul.

Ma gasesc de fiecare data in fata aceluiasi resort care trage de mine, cand intr-o parte cand in cealalta. Sa o cunosc si sa o accept asa cum este, dar si sa inteleg ce anume trebuie schimbat, ce anume trebuie ghidat in directii opuse. Sunt momente in care simt cu intensitate nebuna ca m-as muta in workshopuri de specialitate, m-as duce la congrese internationale, as devora cartile si paginile de net care vorbesc despre aceasta identitate a fetitei mele.
Am momente de liniste in care pot fi eficienta in munca cu fiecare rotita din mecanismul Veronicai si apoi vine, intru echilibrare, cate un moment de deznadejde, de descurajare, o clipa de foc al mintii care nu-mi mai permite sa STIU si sa SIMT ce e bine sa fac, ce e bine sa spun…

Viata nu este un basm, se spune. Eu incerc sa cladesc unul pentru noi dar nici macar nu stiu daca fac bine ceea ce fac. Daca asta o indeparteaza mai mult de constientizarea realitatii? Daca alung mai mult putinta ei de a se adapta si de a se descurca in paliere ale vietii unde nu exista magie si unde abracadabra nu este suficient pentru a depasi obstacolele? Nu stiu. O multime de intrebari imi umplu mintea si sufletul.

Este suficient ca ea sa simta ca o inteleg si o accept, ca ii tin in palme cu caldura unei iubiri irationale enorma ei creativitate si atunci imaginatia ei umple spatiile existentei, ca apa intr-un vas plin cu bolovani. Creativitatea ei mangaie acesti bolovani, ii modeleaza si ii transforma in obiecte de arta, in personaje bune, in elemente din „lumea ei”.

Dar curand dupa aceasta, ii povestesc (de data asta rational, lasand-o cumva uimita) despre diferentele dintre oamenii buni si oamenii rai, dintre povesti si viata reala, dintre gesturile ei si comportamentele adecvate in societate – care nu sunt acelea din piesele ei de teatru. Nu putem dansa, canta si inventa poezii intr-un magazin sau pe strada, nu ne putem imagina ca soseaua cu masini este intrarea in castelul Disneyland, trebuie mereu sa ne amintim regulile de politete, regulile de viata, de stat la masa, de rabdare, de ascultat pe cineva, de diferentiat oamenii dupa dorinte, dupa gesturi, dupa cuvinte, atitudini, comportamente, etc.

Trebuie sa o ajut si sa o motivez in harul ei si in acelasi timp trebuie sa o „trezesc” de fiecare data din visele ei de bunatate eterna si de feerie continua, aratandu-i cum sa-si construiasca poduri intre ea si ceilalti, intre ea si lumea care nu ii seamana. Lumea de care pare ca nici nu are nevoie.

Aceste doua forte trag in sensuri opuse de inima mea de mama. O iubesc mai presus de mine insami si nu as putea sa traiesc cu constiinta ca nu am facut mai mult decat mi-a stat in putinta pentru a o echilibra si pentru a-i da un start bun in viata. Dar este atat de fragil echilibrul intre forte… Vera sa stie ca nu doresc sa o schimb, ca in realitate eu insami ma uit la ea in sus, ca la un exemplu de viata, de bunatate si de iertare; si in acelasi timp sa o invat mii de lucruri despre lumea in care traieste si despre cum sa se raporteze la ea, fara sa se raneasca.
Sa cizelez basmul, fara a-l distruge.

Doamne, ajuta-ne!

buni si foarte buni

Veronica, tu esti o fetita fericita?
Da.
De ce spui asta, de ce spui ca da?
Pentru ca oamenii buni uneori sunt fericiti, iar eu sunt un om bun.
Mai stii si alti oameni buni?
Mami, tati, Doamne-Doamne si cam atat… Si mai sunt unii necunoscuti, pentru ca locuiesc in alte case si sunt necunoscuti pentru mine.
La gradinita e cineva bun?
Da, toata lumea e buna la gradinita. Doamna Oana e buna la gradinita.
Dar dintre colegii tai este cineva mai putin bun?
Sunt toti la fel, buni.
Dar tu fata de ei cum esti?
Eu sunt foarte buna, deci mai buna decat ei, pentru ca foarte buna inseamna mai mult decat buna.

o dorinta

„Mami, eu as vrea ca tataia Petrica sa stea mai aproape de noi; caci casa lui e preeeaaaa departe si drumul e prea luuuuung cand il vizitam. Este cu foame, cu sete si as vrea sa dureze mai scurt timp. Mi-ar placea sa locuiasca intr-un bloc mai aproape de noi, cum este la cursul de arta de exemplu. Haide sa ne gandim la un bloc care sa nu fie foarte departe de noi, pentru el”.