Astazi e ziua Veronicai

Pagina 1:
Cand e ziua ta de nastere
Asa primesti si-o crestere
Atunci cand faci o poezie
Nu poti rezista la zambire.

Pagina 2:
De ziua mea primesc cadouri
Eu sunt Veronica, Veronica
Simona, Simona
Tomescu, Tomescu.

Pagina 3:
Haide, haide acuma
Daca va veni mama
O sa-mi spuna ce data e azi,
Uite-o pe mama, Ana Tomescu!

Pagina 4:
Scumpa lui mama,
Iubita lui mama
Astazi e 30 noiembrie
Si maine e 1 decembrie.

Pagina 5:
Uite, uite cine vine!
Vine cineva sau nu vine nimeni?
Sau vad pe cineva venind pe scara?
Sau?… Sau?… Sau… cine e?

Pagina 6:
Astazi eu am implinit 6 ani
Sa punem o lumanare cu 6 pe tort
Priviti-o, va aparea in pagina 7
Haide-acuma sa vedem daca voi locui intr-un cort.

Pagina 7:
Asta este lumanarea
Cu Mickey care tine un 6
Haide, fa numaratoarea!
Doar daca vrei, fa numararea.

Crucea se poarta pe piele

De obicei, duminica dimineata mergem la terapia de grup. La ora cand clopotele bat intru slava lui Dumnezeu, noi ne strangem la cabinetul transformarilor noastre, asezandu-ne cu speranta inimile de fluturi firavi in bratele de flori ale terapeutelor noastre.

Ieri, inaintea inceperii concrete a sedintei, copiii mai misunau inca printre parinti pe holul avidelor noastre asteptari. Eu purtam la gat o cruce destul de mare de metal asezata pe o alta cruce de lemn, un pandantiv destul de evident, in moda “rock” as spune.
Horia, baiatul acela extraordinar care (asa cum am mai povestit) are “problema” de a fi “prea destept” cu tot ceea ce decurge din acest “diagnostic grav”, se apropie de mine si imi zice cu hotarare, fixandu-ma direct in ochi de la o distanta de maxim 10 cm: “sa stiti ca crucea se poarta direct pe piele”. Si a continuat sa ma priveasca in ochi, apasat, fara pic de timiditate si cu un aer sigur pe el, ca un detinator al adevarurilor absolute.

Surprinsa, i-am zis: nu stiu daca intotdeauna este valabil cum spui tu… daca aceasta cruce este atat de mare, probabil m-ar incomoda pe sub bluza… Dar el a dat din cap si am simtit ca nu l-am convins cu balbaiala mea.
– Dar Horia, poti sa-mi spui de unde stii tu acest lucru? am mai intrebat, un pic incurcata.
– Pur si simplu, stiu eu… a zis cu un fel de evlavie, ca si cum s-ar fi referit la o mare si sfanta taina la care nu toti muritorii ar avea acces.
Pe urma toti copiii au intrat in cabinet si ziua a decurs normal.

Numai ca aceasta intamplare nu a mai putut sa-mi iasa din minte. Am ramas gandindu-ma si intrebandu-ma constant ce sens ascunde oare mesajul unui copil care nu poate fi ignorat, un copil care nu spune lucruri comune, un copil care nu se prosteste aiurea niciodata caci si-asa are parca mult prea multe lucruri serioase de zis?! Un copil cu un coeficient de inteligenta 160, adica maxim. Un copil intelept care pare a fi gata oricand sa preia fraiele si sa conduca un grup, un proiect, o lume.

Ca sa inteleg mai bine, cand am ajuns acasa am facut un experiment. Am luat o cruciulita mica de argint si mi-am pus-o direct pe piele. Am stat asa neclintita, sa simt si sa-mi observ trairile, ca intr-un laborator al emotiilor. Crucea, rece si incomoda la inceput, s-a incalzit curand si a inceput sa-mi vorbeasca intr-o limba tacuta si adanca. In intimitate, acest simbol al patimilor christice pe drumul Golgotei m-a facut sa inchid ochii intr-o mica revelatie: da! Credinta, speranta si iubirea, cele 3 mari virtuti reprezentate artizanal in mica bijuterie, sunt intr-adevar valori pe care le simti intens si veritabil doar in interioritate, in tine insuti, “pe pielea ta”. Nu este nevoie sa arati lumii: iata, sunt credincios, port o cruce! Ci este suficient sa o porti, pur si simplu, in tacere, in taina, fara mandrie, cu modestie si smerenie. Sa faci lucruri concrete, nu sa arati celorlalti ca le faci, doar spre a-ti aduna admiratie si laude desarte. Sa fii credincios asumandu-ti crucea, nu sa vorbesti despre asta oamenilor, purtandu-ti “rastignirea” la vedere ca pe un trofeu al mantuirii tale. Isus Hristos Insusi si-a purtat crucea pe piele…

Si-am inteles cu emotie ca ai dreptate, Horia.
Voi, copiii nostri speciali, voi copiii pe care ar trebui sa va ascultam mult mai atenti… voi sunteti cei care deschideti portile grele catre infinit, voi ne aduceti cele mai bune solutii, voi aveti cele mai curajoase raspunsuri. Voi sunteti “calea, adevarul, viata”.

Rugaciune de fericire si zambire

Doamne, Doamne,
Doamne, Doamne,
Doamne, Doamne,
Spune-i lui Mos Craciun sa aduca
lucrurile pe care le-am scris in scrisoarea lui.
Sunt Veronica, Veronica!
Sunt Simona, Simona!
Sunt Tomescu, Tomescu!
Si locuiesc in orasul Bucuresti, Bucuresti.

Doamne, Doamne
vreau sa-ti mai cer inca ceva:
Sa-i trimiti scrisoarea lui Mos Craciun, Mos Craciun.
Amin.

postulatele Verei

POSTULÁT, postulate, s.n. Adevăr fundamental care apare ca evident şi care nu are nevoie să fie demonstrat; principiu de bază, normă. ♦ Enunţ logic considerat primul într-un sistem deductiv.

Cand o sa fiu eu mare, o sa fiu mamica unui copil care, daca o sa fie fetita, o sa fie mamica unui alt copil; iar daca o sa fie baiat, o sa fie tatal unui alt copil.

singurul copil care nu a primit recompensa

Realitatea imi confirma tot mai mult lucruri pe care le-am citit in ultimii ani despre „copiii dotati”. Intr-un fel sau altul, ei deranjeaza ordinea lucrurilor. Si chiar daca nu o fac cu revolta si rele intentii, totusi neincadrarea in regimentul mentalitatilor comune ii irita pe „pedagogi” ba chiar ii determina sa aplice pedepse, sa priveze de recompense, sa apostrofeze.

Dupa ce am aflat (oarecum cu stupoare) ca toti copiii inafara de Vera au primit astazi recompense la engleza si germana, m-am interesat din pura curiozitate despre situatia cu pricina. Stiam ca motivatia Veronicai nu a fost niciodata asigurata/determinata de recompense si doream sa aflu din ce motiv a nelinistit-o totusi atat de tare acest lucru azi (deoarece am gasit-o cu o stare labila si apoi a plans pe tot parcursul „reconstituirilor”).

Faptul ca nivelul ei (la orice activitate de gradinita dar mai ales la limbi straine) a fost dintotdeauna mult peste medie, ba chiar uimitor, este evident pentru toti cei care au venit in contact cu ea, cei care au vazut-o „in exercitiul functiunii” citind coerent in limba romana sau engleza, cei care au observat-o facand legaturi inteligente si mature intre regulile gramaticale si aplicatiile lor, cei care au auzit-o punand intrebari pertinente, logice si poate “ne-copilaresti” despre lucruri care tin de studiu, de evolutie, de informatii.
Este absolut exclus ca Vera sa fie cea care sa NU STIE sau chiar sa NU VREA sa raspunda atunci cand e vorba de “activitatile intelectuale”. Exclus, pot garanta cu viata.

Dar nu, acum era vorba despre “indisciplina”. Doamna X a coborat scarile la rugamintea mea si i-a explicat Veronicai DE CE a decis acest lucru, de ce a subliniat printr-un gest oarecum pedepsitor diferenta dintre ea si toti ceilalti (adica exact ceea ce noi incercam sa atenuam prin terapie). De regula daca motivul este just, Vera inceteaza cu plansul, nu taraganeaza nelinistea, am mai vorbit despre asta, trece si peste dureri si peste apostrofari si peste aratatul cu degetul inspre ea daca intelege ca a gresit cu ceva. Spune “iarta-ma, imi pare rau, nu fac asa, nu fac asa, o sa incerc sa nu mai fac asa!!!” si gata.

– Veronica, ai fost singura care nu a primit recompensa pentru ca asta i se intampla oricarui copil care este indisciplinat si deranjeaza ora. Eu ti-am zis sa nu mai vorbesti iar tu ai vorbit, ai insistat…
Si pentru prima data in viata, am auzit-o pe Vera sustinandu-si cauza, printre sughituri de plans.
– Dar nu ai dreptate, nu am deranjat ora, era deja sfarsitul orei cand am intrebat ceva… De ce? De ce nu mi-ai dat recompensa? Eu am raspuns corect, am rezolvat exercitiile! Te rog, explica-mi!
Apoi privind catre mine: – Asta este problema mea, mami!

Adica vroia EXPLICATIA, nu RECOMPENSA.

Dupa ce i-am explicat cu caldura educatoarei (pe care chiar o simpatizez) ca Vera nu isi va putea retine foarte curand nevoia de a intreba sau impulsul de a ignora anumite reguli care tin de uniformizare, am incercat sa o linistesc pe Veronica, explicandu-i putin cu alte cuvinte ceea ce prinsesm din aer ca ar fi fost “motivul” intamplarii. Dar justetea acestuia nu statea in picioare pentru fetita mea. Ea isi cunoaste propria ei dorinta (enorma) de a nu face erori de comportament; ea stie ca face permanent eforturi de a se integra (cat poate!), de a fi cu ceilalti, de a “se indrepta” cum zice ea (desi lumea pare a fi de multe ori cea stramba…). Si cand ea insasi se judeca pe sine atat de corect, nu poate accepta o nedreptate dinafara. A fost incredibil sa o vad cum lupta pentru dreptatea ei, justificand, argumentand cu lacrimi insa fara agresivitate, cu bunatate, cu determinare. Mi-a placut de ea, chiar daca m-a durut plansul ei. I-am admirat demnitatea, justetea, logica.

Apoi, eu am venit cu ideea (care s-a dovedit a fi neinspirata) sa o rugam pe doamna X sa ii dea totusi o mica recompensa fie si pentru faptul ca a inteles ceea ce i s-a reprosat si pentru efortul ei interior de a semana cu ceilalti, de a-si sugruma intrebarile firesti, de a-si tine in frau intrebarile care o fac sa se ridice ca o sageata peste multime, catre cer, permanent. Chiar daca suna trist, o recompensa pentru incercarea nereusita de a accepta lanturile peste aripi atunci cand totul in tine te indeamna sa zbori.
Doamna (o doamna de altfel tare draguta, unul dintre oamenii care o apreciaza pe Vera) a urcat la etaj si intr-o clipa s-a intors cu recompensa ceruta (speram ca macar pe moment Vera sa se linisteasca, pentru ca apoi sa putem discuta… cred ca de aceea am cerut pentru ea „premiul” care ii fusese refuzat in timpul orei).

Insa Veronica nu a mai vrut cu niciun chip rasplata. Cine o cunoaste, stie ca nu a refuzat-o din orgoliu, nu dintr-un spirit de fronda, nu ca sa spuna prin acest gest “nu mai am nevoie acum, ia-ti-o de aici!”. Nu. NU. Ea era deja suparata pentru ca traise o situatie nedreapta si avea nevoie de lamuriri. Abtibildul acela mic isi pierduse “aura” si frumusetea prin insotirea cu comportamentul uman care o marginalizase si pe care ea nu-l pricepuse. Avea nevoie sa i se explice care este “regula” dupa care societatea te rastigneste si de ce.

Tot in premiera, Vera a avut instinctul de a lua o decizie in urma acestei mici experiente. Mi-a zis: „mami, de-acum inainte, cand doamna va spune ‘faceti trenuletul si mergeti la engleza sau la germana’, atunci tu sa vii repede sa ma iei si sa mergem acasa, te rog!”. Asta m-a ingrijorat putin, n-as fi vrut sa inceapa sa creada ca fuga este o cale de a rezolva situatiile sociale.
Mai tarziu dupa ce s-a linistit, mi-a spus ca intr-adevar insistase cu o intrebare, prea mult, asta dupa ce doamna le spusese sa taca. “Si de aceea doamna s-a suparat”… Dar cum sa le spuna ea oamenilor ca NU POATE sa fie altfel decat este, ca nu poate sa nu fie curioasa, ca nu poate sa nu fie tributara miilor de amanunte si sa nu ceara explicatii “exasperante”?
Vera nu intelege genul de reprosuri cu care a fost amendata astazi, caci a fi asa-si-nu-altfel este un dat al problemei, este o identitate care nu poate fi „corectata” prin pedeapsa… Ea nu avea nici 5 ani cand mi-a zis: „mami, sa nu ma mai pedepsesti niciodata te rog, eu inteleg oricum…”.

Pe drum catre casa:
Vera, doamna X este un om care te iubeste, stii asta, nu?
Da…
Tu nu trebuie sa te superi pe oameni si sa-i parasesti, doar pentru ca le ia putin mai mult timp sa te inteleaga, iubito. Trebuie sa-i ajutam impreuna sa te cunoasca mai bine. Tu esti un pic mai greu de inteles, asa esti tu, speciala, stii si asta, nu?
Daa… dar mami, eu nu sunt suparata pe doamna X. Am iertat-o.
Atunci vei fi de acord sa mergi totusi in continuare la engleza si germana?
Da, mami.

Si-am zambit, si-am plans, si-am mers tinandu-ne de maini iar, prin covoarele de frunze, visand ca poate, cine stie, intr-o zi eforturile noastre de a ne adapta lumii “normale” vor fi rasplatite prin bunavointa lumii normale de a se adapta si ea putin la noi… Macar putin.

univers in holul unui cabinet de terapie

In holul unui cabinet de terapie pentru copii se afla intotdeauna, ghemuiti in angoasele si ingrijorarile lor, parintii. In timp ce terapeutii opereaza pe cord deschis suflete si comportamente, tinand in mainile lor arterele si venele naturii umane, cativa parinti stau pe scaunele impersonale mestecandu-si fiecare dupa caz, istoria plina de noduri.

Ma gandesc de multe ori cum Dostoievski si-ar exersa aici cu brio arhicunoscuta-i profunzime de geniu in surprinderea frescelor psiho-sociale. Ce demoni, ce lupte si eforturi interioare, ce truda de a inota fara colac de salvare in vartejurile amenintatoare ale unor realitati implacabile. Ce cautari de sine si ce efort de a pune problemele si identitatea copilului tau inaintea propriei tale identitati care, de cele mai multe ori, este complicata, labirintica, grea si „contagioasa”.

O mama care si-a adus aici fetita datorita comportamentului razgaiat si agresiv, ajunge incet-incet la concluzia ca ea insasi este cea care are mai multa nevoie de terapie, deoarece divortul si apoi noua relatie cu un alt barbat reprezinta o poveste care probabil legitimeaza revolta si interiorizarea unui copil debusolat. Este un caz fericit, as spune, caci mi se pare un curaj perfect laudabil (si rar) sa poti recunoaste atunci cand deciziile si actiunile tale sunt responsabile pentru ceea ce traieste copilul tau si cand pleci la drum pentru a repara acest lucru.

O alta mamica imi marturiseste ca este imposibil sa spuna adevarul despre sindromul copilului ei, astfel incat o mare parte de energie si-o consuma sa mascheze „numele” zimtilor comportamentali ai fiului fata de invatatoare, fata de colegi ba chiar si fata de proprii ei parinti, bunicii copilului (pentru ca nu ar intelege). „E complicat” imi zice. Si inteleg, inteleg prea bine aceste lucruri… dar in acelasi timp imi este clar, o data in plus, ca pana sa facem lucruri concrete in sprijinul unui copil cu tulburari, ne trezim neputinciosi in fata propriilor noastre limite, poate adevaratii dusmani ai echilibrului nostru.

Taticul unui alt baietel absolut adorabil pare ca vine la terapie pentru a colectiona intr-un mod insistent aliati care sa-i confirme dreptatea, pozitia de razboi, autoritatea, ego-ul. Un zid de beton armat in fata caruia sufletul copilului pare o floare ofilita, secatuit de orice nectar necesar unei existente normale… Sa pedepsim, domnule, altfel nu se poate, sa luptam pe frontul familiei si sa castigam! Strang din dinti cu o revolta surda si inteleg de ce nu am devenit terapeut, desi mi-am dorit asta cu atata ardoare in trecut. Mi-ar fi fost greu sa nu imi sangerez pumnii in aceste ziduri grele in incercarea de a le distruge. Mi-ar fi fost imposibil sa traiesc cu tristetea de a le vedea impaclirea si lipsa de rezonanta.

Mamica unui alt baiat care are „problema” de a fi „prea destept” (cu un exces de autoritate) se lupta cu etichetarile gresite din scoli, cu lipsa de bunavointa, cu lipsa de har si de bun simt a unei societati din pacate insuficient pregatita pentru cei „speciali”. Nimeni nu ii poate pansa aceasta rana, a existentei intr-o lume egoista si bolnava. Numai ea stie cat de greu ajungi sa zambesti dar si cat de mangaietoare este intensitatea unui astfel de zambet rar si castigat prin travaliul neintrerupt. Rezonez puternic la povestea ei.

Totusi, cand plec de acolo, o tin de mana pe Vera si nu stiu de ce, dar simt ca sunt pe drumul bun. In ciuda greutatilor, sunt multumita. Un singur lucru extraordinar simt ca am reusit sa fac in viata: sa-mi trec sinele intortocheat si ranit pe locul doi. Mi-am vindecat mare parte dintre confuziile si indoielile trecute, iar pe cele care inca mai apar le imping intr-un plan secund, in capitolul zadarniciilor.
De-abia dupa ce m-am dezintoxicat de vechile orgolii si ipocrizii, demonii au plecat si in locul lor au inceput sa apara oameni, maini intinse catre mine si speranta.

terapie prin decodificarea simbolurilor – povestea copacului frumos și (ne)ciudat

Metafora, ca mijloc de expresie a unei interiorități speciale, devine din ce în ce mai limpede cea mai eficientă cale de a pătrunde în miezul personalității ei. Poveștile Veronicăi (care rareori conțin personaje reale ca atare, ea având o deosebită nevoie de a personifica totul) se intensifică tot mai mult deschizând porți și spargând lacăte grele către sinele ei.

Ultima poveste vorbește (așa cum i-a sugerat Ana Mintici într-o ședință de terapie) despre ea insăși și părinții ei, despre legătura dintre noi. Este o poveste în urma căreia am rămas multă vreme tăcută, cu nodul în gât și neștiind cum să gestionez această enormă cantitate de “mult interior” care ne copleșește cu profunzimea semnificațiilor lui.

In orice caz, eu și Ana am ajuns împreună la concluzia fermă că aceasta și nu alta este frecvența pe care trebuie “să cântăm” pentru ca Vera să audă muzica noastra. Metafora, citirea printre rânduri a creațiilor ei simbolice reprezintă drumul cel mai sigur către înțelegerea și ajutarea Veronicăi.

Povestea albinelor dansatoare și a copacului frumos și (ne)ciudat
Poveste compusă în data de 11. 11. 2011

Două albine dansatoare dansau până văzuseră un copac și se opriră. Ce copac ciudat este acolo! Un copac frumos, ni se pare nouă. Copacul acela ciudat… dar totusi nu e ciudat, șoptiră albinele dansatoare.
Apoi cele două albine au plecat și s-au întors la copac dar era o poartă mare incuiată de care nu puteau trece ca să ajungă la copac. Albinele aveau cheia. Dansul lor era cheia de la poarta mare incuiata.
Atunci a apărut și personajul magic care a dat la o parte poarta încuiată și albinele au putut ajunge la copacul frumos și (ne)ciudat.

Așadar Vera, copacul. Dansul albinelor, armonia cuplului de părinți reprezintă cheia cu care se descuie poarta mare către copac. Plus ajutorul neprețuit al personajului magic, terapeutul. Familia ei, două albine dansând. Cuibul perfect, stupul. Locul unde se face singurul aliment care nu se strică niciodată. Alimentul miraculos, cu atâtea proprietăți terapeutice, atât de hrănitor.
Ce copil fericit… Doamne! Multumesc…

hanoracul „Minnie se gandeste la Mickey”

I-am cumparat ieri din piata un hanorac rosu. Avea pe el lipit chipul lui Minnie Mouse si de aceea nu am stat pe ganduri. In timp ce plateam la casa si doamna vanzatoare il impacheta regulamentar, am observat ca pe buzunarul din fata scria cu litere mari de tipar MICKEY. Ah, m-am gandit, asta este o greseala care nu numai ca nu va trece neobservata de Vera, ci va genera debusolari care o vor determina sa respinga hanoracul, ca pe un lucru lipsit de logica si deci nefolositor.
Drumul pana la gradinita il fac pe jos prin „paduras” (Vera numeste asa cartierul cu multi copaci, de la padure + oras) si de aceea am avut timp o jumatate de ora sa ma gandesc la un fel „eficient” de a pune problema pentru ca hanoracul sa fie acceptat si apreciat la „adevarata valoare”, dat fiind imprimeul cu unul dintre personajele marcante ale vietii ei.

Mi-am propus sa ma folosesc de dragostea ei pentru ghicitori si exercitii logice si in consecinta a fost cam asa:
– Vera fii atenta, ti-a luat mami un hanorac rosu, este cu Minnie dar mai are ceva, un fel de mica surpriza, ai vrea sa stii care?
– Ce surpriza??? Imi poti arata hanoracul, mami? a zis nerabdatoare.
– Pe acest hanorac, sub poza lui Minnie este scris ceva ce te las pe tine sa ghicesti. Am sa-ti dau un singur indiciu: este un nume care reprezinta ceea ce gandeste Minnie in momentul in care sta cu capul in palme pe hanoracul tau. Este gandul lui Minnie. La cine crezi ca se gandeste ea?
– La Mickey!! a strigat jucausa iar eu am rasuflat usurata, considerand problema rezolvata.

Pentru ca ieri inca mai era soare afara iar frunzele ne ofereau un spectacol divin (amandoua iubim „iarba drumurilor”), nu ne-am mai urcat in 253 ci am pornit-o inapoi tot prin paduras, impreuna. Am dat telefonul de rigoare lui tati si apoi… agale prin feeria de culori.

– Mami, crezi ca poti sa imi dai acest hanorac maine la gradinita?
– Bineinteles.
– Mmmm…. dar mami, m-am razgandit. As vrea sa il iau mai bine la cursul de arta in ziua de dupa ziua de maine, cand este vineri.
– Bine, iubita mea, asa facem.

Este o dovada ca ii place bluza; de cand merge la art-terapie Vera are aceasta idee, ca la „cursul de arta” se imbraca artistic. Nu conteaza hainele in sine, ele raman cele obisnuite – dar tine la principiul de a puncta ziua terapiei prin arta cu ceva aparte, un element, un amanunt, un pandantiv, o bluzita noua, un elastic de par cu Mickey, orice. Faptul ca il vrea vineri e un mare certificat de valoare, ceea ce este chiar amuzant si induiosator, caci bluza in sine este ieftina, comuna si „gresita”. Calitatea insa este masurata cu barometrul starilor ei psihice, astfel incat nu as schimba acest hanorac „cu poveste” pe niciun articol de firma, pe nimic in lume.

– Dar mami, am o problema.
– Care este problema ta, iubito?
– Cand vom merge la cursul de arta, doamna Ana va vedea si ea nu va sti de ce este desenata Minnie si acolo, pe buzunar, scrie Mickey… (ingrijorare).
– Mmmm, zic. Si ce facem? Gaseste tu o solutie.
– Eu zic sa scriem cu o carioca pe bluza asa: MINNIE SE GANDESTE LA… (MICKEY).
– E minunata ideea ta, iubita lu’ mami. Dar carioca se va sterge la spalat, stii?…
– Atunci stiu!!! Vei coase tu cu o ata de culoare care sa se asorteze cu cuvantul MICKEY. Ai grija, sa nu fie rosie, ca sa nu se confunde cu culoarea hanoracului, da?
– Bine, Vera, asa o sa faca mami.

Zis si facut 🙂
Am cusut cu ata de papiota neagra niste litere inegale, tremurate si subtiri dar in ciuda felului total-necomercial in care arata, aceste litere asigura bucuria incontestabila a fetitei mele. Acum doamna Ana nu va mai fi pusa in dificultatea de a nu intelege „tarasenia” de pe bluza rosie si „artistica”… Nici nu mai este nevoie sa spun de ce iubesc acest biet hanorac care nu mai este doar o haina ieftina si trecatoare, ci parte integranta din istoria si magia copilului meu.

MINNIE SE GANDESTE LA MICKEY

cu tristete peste scepticism calcand

Azi, cineva apropiat m-a sunat sa ma felicite pentru cartea Veronicai si sa ma intrebe cu complicitate familiara si prietenoasa, disimuland o acuzatie purtata cu grija in gand: „dar hai sa recunoastem, draga mea, Vera a fost ajutata pe ici pe colo, nu-i asa?… Uite de exemplu, motto-ul acela, nu se poate sa fi zis ea chiar asa”…

Imi imaginez ca nu poate fi greu sa fii sceptic intr-o lume a scepticilor, sa fii „Toma necredinciosul” in lumea in care valorile s-au rasturnat iar lucrurile simple, curate si frumoase au devenit rare si nesemnificative. Asa cred… Apoi ma gandesc ca Toma a fost totusi apostolul lui Isus si poate chiar indoiala lui a avut un rost bine determinat. Asadar, nimic nu este fara speranta…

Probabil ca ar fi fost usor sa ma supar si sa reactionez defensiv, caci mi se pare de neimaginat sa transmit lumii cum este copilul meu printr-un demers mincinos si exagerat. Cu atat mai mult cu cat am avut multa grija ca aceste texte sa fie pastrate in forma lor verde-cruda, originala, veritabila. Nu mai vorbesc de desene…
Dar ii inteleg pe sceptici. Este dificil sa ai revelatia luminii cand nu traiesti cautand sensurile intunericului din jur si bucurandu-te de orice mica ocazie de a iesi din el. Vorba Veronicai care, fara sa-si dea seama, isi pune deja intrebari despre rosturile vietii: sunt pe soare si soarele apune; cum o sa exist eu in noapte?

Nu. Nu m-am simtit jignita de insinuarea ca as fi manipulat micul proiect al Veronicai, astfel incat sa impresioneze. Poate doar un pic trista. Am citit acum ceva timp despre campania Jurnalului National al carei titlu mi-a ramas tatuat in sange: „copil special intr-o Romanie autista”… La fel am simtit, aceeasi tristete de a nu fi inteles si perceput corect, de a nu fi privit cu bunatate si bunavointa.

Pana la urma, e lumea in care traim si trebuie sa recunoastem ca a fi „altfel” in mijlocul ei este un destin care cere forta interioara si curaj. Dar nu trebuie neaparat ca asta sa fie o drama, ea poate deveni o lectie despre cum sa urci, prin si peste mediocritatea lor, catre propria ta intelepciune. Si de ce nu, sa crezi cu condescendenta (sau naivitate?) in metamorfozarea rautatii, prostiei si a celorlalte cancere ale naturii umane in virtuti spirituale ale unei noi ere. Cine stie? Avem voie sa visam la o lume lipsita de unul dintre marii balauri ai epocii, autismul oamenilor normali. Avem voie sa visam la o lume speciala…

*** *** ***

P.S. Veronica imi spune deodata: Mami, daca noi ne-am duce cu adevarat in vizita la Doamne-Doamne, atunci ar fi ca o rugaciune in care discutam cu el. Si rade fericita, ca si cum ar sti ca exprima, intr-o joaca aparent naiva si intamplatoare a ideilor, un postulat esential al existentei.

Alba zapada alba (cantec)

strofa 1
Zapada alba zapada
Sa ne plimbam prin iarna
Zapada alba zapada
Sa zarim zapada alba.

strofa 2
Zapada cea frumoasa si alba
In iarna cea frumoasa
Zapada cea frumoasa si alba
Si urmeaza strofa 3.

strofa 3
O foarte frumoasa zapada
Cu totii sa ne plimbam
O foarte frumoasa zapada
In aceasta iarnaaa.

Cantecul terminat.

Veronica, mica mea autoare de carte

Seara zilei de 1 noiembrie ne-a adus cartea Veronicai acasa, in viata, in inimi. Nu m-am putut aduna sa scriu despre acest lucru si nu cred ca o pot face nici acum, numai atat mai pot articula cu dintii inclestati de o emotie mereu surprinzatoare: multumesc, Doamne, pentru ca mi-ai ingaduit sa pot trai aceasta pace, aceasta fericire, aceasta familie, aceasta toamna unica si absoluta.

Cartile nu sunt mai mult de 20 de exemplare (speram sa mai scoatem un rand, cat de curand) si ele vor merge in dar la fiecare dintre cei care, intr-un fel sau altul, ne-au tinut de maini in aceasta calatorie.
In fiecare dintre perechile de coperti cartonate si frumoase stau asezate cuminti cate o suta de pagini din bucuria pura a existentei noastre.
Daca eu insami as fi scris o carte (asa cum imi doresc de foarte multi ani) si daca printr-o sansa a destinului ar fi fost una buna si apreciata, nici pe departe nu as fi simtit aceasta implinire, aceasta dragoste inaltatoare, aceasta senzatie deplina ca am urcat pana la Dumnezeu si l-am vazut zambind.

Sclipirea din ochii Veronicai… felul in care imi spune: mami, cred ca sunt o poeta buna… toata increderea in sine pe care aceasta carte i-a daruit-o… dorinta ei de a darui oamenilor creatiile ei… decizia ei de a crea cate un album cu imagini si texte pentru fiecare dintre varstele care vin… freamatul suav, delicat al cuvintelor scrise de mana ei in autografe… preocuparea ei de a darui cate o carticica educatoarei, terapeutei, rudelor dar si celor doi prieteni picasieni, Leo Vastenburg din Olanda si Takeshi Ito din Japonia. Cei doi oameni maturi si extraordinari care au intrat cu drag in jocul ei inocent in urma cu mai mult de un an si care de atunci nu s-au mai putut desprinde… Toate acestea, Doamne, ce cocktail ametitor de lumina, bucurie si perfecta liniste interioara!
Fetita mea, fetita noastra este fericita sa daruiasca, sa se daruiasca.

cum s-au creat anotimpurile

text: Cand anotimpurile sunt la Doamne-Doamne

Sa ne imaginam ca suntem cand Doamne-Doamne a facut anotimpurile.
El a zis:
Primavara sa fie un anotimp unde sa infloreasca florile, chiar si in copaci!
Vara sa fie un anotimp cand straluceste soarele si cand mergem pe plaja.
Toamna sa fie un anotimp in care sa fie frunze cazute din copaci si sa fie cele mai frumoase culori, cum ar fi de exemplu: galben, rosu, maro si altele.
Si iarna sa fie un anotimp in care sa fie zapada multa, sa impodobim un brad si sa primim cadouri de Craciun.