singurul copil care nu a primit recompensa

Realitatea imi confirma tot mai mult lucruri pe care le-am citit in ultimii ani despre „copiii dotati”. Intr-un fel sau altul, ei deranjeaza ordinea lucrurilor. Si chiar daca nu o fac cu revolta si rele intentii, totusi neincadrarea in regimentul mentalitatilor comune ii irita pe „pedagogi” ba chiar ii determina sa aplice pedepse, sa priveze de recompense, sa apostrofeze.

Dupa ce am aflat (oarecum cu stupoare) ca toti copiii inafara de Vera au primit astazi recompense la engleza si germana, m-am interesat din pura curiozitate despre situatia cu pricina. Stiam ca motivatia Veronicai nu a fost niciodata asigurata/determinata de recompense si doream sa aflu din ce motiv a nelinistit-o totusi atat de tare acest lucru azi (deoarece am gasit-o cu o stare labila si apoi a plans pe tot parcursul „reconstituirilor”).

Faptul ca nivelul ei (la orice activitate de gradinita dar mai ales la limbi straine) a fost dintotdeauna mult peste medie, ba chiar uimitor, este evident pentru toti cei care au venit in contact cu ea, cei care au vazut-o „in exercitiul functiunii” citind coerent in limba romana sau engleza, cei care au observat-o facand legaturi inteligente si mature intre regulile gramaticale si aplicatiile lor, cei care au auzit-o punand intrebari pertinente, logice si poate “ne-copilaresti” despre lucruri care tin de studiu, de evolutie, de informatii.
Este absolut exclus ca Vera sa fie cea care sa NU STIE sau chiar sa NU VREA sa raspunda atunci cand e vorba de “activitatile intelectuale”. Exclus, pot garanta cu viata.

Dar nu, acum era vorba despre “indisciplina”. Doamna X a coborat scarile la rugamintea mea si i-a explicat Veronicai DE CE a decis acest lucru, de ce a subliniat printr-un gest oarecum pedepsitor diferenta dintre ea si toti ceilalti (adica exact ceea ce noi incercam sa atenuam prin terapie). De regula daca motivul este just, Vera inceteaza cu plansul, nu taraganeaza nelinistea, am mai vorbit despre asta, trece si peste dureri si peste apostrofari si peste aratatul cu degetul inspre ea daca intelege ca a gresit cu ceva. Spune “iarta-ma, imi pare rau, nu fac asa, nu fac asa, o sa incerc sa nu mai fac asa!!!” si gata.

– Veronica, ai fost singura care nu a primit recompensa pentru ca asta i se intampla oricarui copil care este indisciplinat si deranjeaza ora. Eu ti-am zis sa nu mai vorbesti iar tu ai vorbit, ai insistat…
Si pentru prima data in viata, am auzit-o pe Vera sustinandu-si cauza, printre sughituri de plans.
– Dar nu ai dreptate, nu am deranjat ora, era deja sfarsitul orei cand am intrebat ceva… De ce? De ce nu mi-ai dat recompensa? Eu am raspuns corect, am rezolvat exercitiile! Te rog, explica-mi!
Apoi privind catre mine: – Asta este problema mea, mami!

Adica vroia EXPLICATIA, nu RECOMPENSA.

Dupa ce i-am explicat cu caldura educatoarei (pe care chiar o simpatizez) ca Vera nu isi va putea retine foarte curand nevoia de a intreba sau impulsul de a ignora anumite reguli care tin de uniformizare, am incercat sa o linistesc pe Veronica, explicandu-i putin cu alte cuvinte ceea ce prinsesm din aer ca ar fi fost “motivul” intamplarii. Dar justetea acestuia nu statea in picioare pentru fetita mea. Ea isi cunoaste propria ei dorinta (enorma) de a nu face erori de comportament; ea stie ca face permanent eforturi de a se integra (cat poate!), de a fi cu ceilalti, de a “se indrepta” cum zice ea (desi lumea pare a fi de multe ori cea stramba…). Si cand ea insasi se judeca pe sine atat de corect, nu poate accepta o nedreptate dinafara. A fost incredibil sa o vad cum lupta pentru dreptatea ei, justificand, argumentand cu lacrimi insa fara agresivitate, cu bunatate, cu determinare. Mi-a placut de ea, chiar daca m-a durut plansul ei. I-am admirat demnitatea, justetea, logica.

Apoi, eu am venit cu ideea (care s-a dovedit a fi neinspirata) sa o rugam pe doamna X sa ii dea totusi o mica recompensa fie si pentru faptul ca a inteles ceea ce i s-a reprosat si pentru efortul ei interior de a semana cu ceilalti, de a-si sugruma intrebarile firesti, de a-si tine in frau intrebarile care o fac sa se ridice ca o sageata peste multime, catre cer, permanent. Chiar daca suna trist, o recompensa pentru incercarea nereusita de a accepta lanturile peste aripi atunci cand totul in tine te indeamna sa zbori.
Doamna (o doamna de altfel tare draguta, unul dintre oamenii care o apreciaza pe Vera) a urcat la etaj si intr-o clipa s-a intors cu recompensa ceruta (speram ca macar pe moment Vera sa se linisteasca, pentru ca apoi sa putem discuta… cred ca de aceea am cerut pentru ea „premiul” care ii fusese refuzat in timpul orei).

Insa Veronica nu a mai vrut cu niciun chip rasplata. Cine o cunoaste, stie ca nu a refuzat-o din orgoliu, nu dintr-un spirit de fronda, nu ca sa spuna prin acest gest “nu mai am nevoie acum, ia-ti-o de aici!”. Nu. NU. Ea era deja suparata pentru ca traise o situatie nedreapta si avea nevoie de lamuriri. Abtibildul acela mic isi pierduse “aura” si frumusetea prin insotirea cu comportamentul uman care o marginalizase si pe care ea nu-l pricepuse. Avea nevoie sa i se explice care este “regula” dupa care societatea te rastigneste si de ce.

Tot in premiera, Vera a avut instinctul de a lua o decizie in urma acestei mici experiente. Mi-a zis: „mami, de-acum inainte, cand doamna va spune ‘faceti trenuletul si mergeti la engleza sau la germana’, atunci tu sa vii repede sa ma iei si sa mergem acasa, te rog!”. Asta m-a ingrijorat putin, n-as fi vrut sa inceapa sa creada ca fuga este o cale de a rezolva situatiile sociale.
Mai tarziu dupa ce s-a linistit, mi-a spus ca intr-adevar insistase cu o intrebare, prea mult, asta dupa ce doamna le spusese sa taca. “Si de aceea doamna s-a suparat”… Dar cum sa le spuna ea oamenilor ca NU POATE sa fie altfel decat este, ca nu poate sa nu fie curioasa, ca nu poate sa nu fie tributara miilor de amanunte si sa nu ceara explicatii “exasperante”?
Vera nu intelege genul de reprosuri cu care a fost amendata astazi, caci a fi asa-si-nu-altfel este un dat al problemei, este o identitate care nu poate fi „corectata” prin pedeapsa… Ea nu avea nici 5 ani cand mi-a zis: „mami, sa nu ma mai pedepsesti niciodata te rog, eu inteleg oricum…”.

Pe drum catre casa:
Vera, doamna X este un om care te iubeste, stii asta, nu?
Da…
Tu nu trebuie sa te superi pe oameni si sa-i parasesti, doar pentru ca le ia putin mai mult timp sa te inteleaga, iubito. Trebuie sa-i ajutam impreuna sa te cunoasca mai bine. Tu esti un pic mai greu de inteles, asa esti tu, speciala, stii si asta, nu?
Daa… dar mami, eu nu sunt suparata pe doamna X. Am iertat-o.
Atunci vei fi de acord sa mergi totusi in continuare la engleza si germana?
Da, mami.

Si-am zambit, si-am plans, si-am mers tinandu-ne de maini iar, prin covoarele de frunze, visand ca poate, cine stie, intr-o zi eforturile noastre de a ne adapta lumii “normale” vor fi rasplatite prin bunavointa lumii normale de a se adapta si ea putin la noi… Macar putin.

Anunțuri

2 gânduri despre „singurul copil care nu a primit recompensa

  1. Cami spune:

    Ma gandesc la lucrul bun, ca Vera isi poate exprima starile, nemultumirile, nelinistile, motivatiile (chiar daca deocamdata prin sughituri de plans), astfel incat tu sa i le poti intelege si sa indrepti pe cat se poate raul – nu spun ca ar fi vrut cineva sa-i faca rau, desi e discutabila si dupa parerea mea mult prea dura, daca nu nepedagogica reactia doamnei X, tinand cont macar de varsta copilasilor, si de situatia speciala a Veronicai – ma refer la raul resimtit de ea. Sunt copii mai mult sau mai putin introvertiti, care raman raniti intr-o situatie similara, nu gasesc aparare niciunde pentru ca percep pedeapsa in final ca pe o rusine, greseala facuta se pierde intr-un plan secundar, fara sa si-o asume sau asumandu-si-o exagerat; se ascund mai adanc in propria lor fire si adauga amprente de suferinta care se cicatrizeaza cu greu pe sufletele lor firave. Ce bine ca fiind in preajma Veronicai aproape tot timpul si cat va fi nevoie, poti surprinde la ea si corecta, explica, diminua asemenea stari.
    Covoarele de frunze si pasii vostri calcand alaturi, aduc cu siguranta alinare trecerii prin aceasta lume „normala” si de foarte multe ori atat de stramba…
    Cami

    • Ana spune:

      da, da si iar da. multumesc in fiecare clipa lui Dumnezeu (si lui Tom) pentru ca ESTE POSIBIL ca eu sa insotesc si sa tin in palme fiecare pas si fiecare reactie a Verei. In rest, tu ma stii prea bine, injustetea lumii o vad si o simt pana in adancuri, dar stradania de capatai a devenit intr-adevar sa vad partea pozitiva… caci culmea, mi s-a demonstrat in numeroase randuri ca este adevarat, EXISTA O PARTE BUNA in tot raul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s