I want in a dark cave to sleep

I’m so sleepy, I’m so sleepy

I want to find a dark cave to sleep

Because in a cave is really dark

And I love to sleep in the dark

I know where is the job

The job is to have 

a dark cave in my forest, to sleep

Look, I visit my forest

And I see a dark cave in a tree!

A shadow cave,

a shadow cave,

a shadow cave.

And I know a shadow cave is a dark cave.

lectia nr 1: Pictura cu cafea

Candva, in timpuri imemoriale, cineva m-a pus in joaca sa aleg instinctiv doua cuvinte frumoase, cele mai atragatoare cuvinte, cele mai savuroase, „spune-mi ce cuvinte iti vin in cap cand te gandesti la aroma si gustul emotiilor, la senzatiile cele mai apropiate inimii tale”…. „Arta si cafea” am zis.

Astazi, fetita mea, artista inimii mele, a avut prima lectie de pictura cu doamna-Alexandra. Si numai intamplarea face ca tema de azi sa fi fost „pictura dupa fotografie veche, realizata cu ness”. Zambesc acestei coincidente frumoase si va invit indata sa vedeti capodopera inmiresmata.

Altfel, super-compatibilitatea ei cu artistii nu se dezminte nici de data asta. „Te rog sa mai vii si in alta zi la mine acasa!” i-a zis Vera la plecare Alexandrei, asta dupa ce au terminat (cu incantare) micul proiect, dupa ce Vera i-a citit „doamnei” o poveste intreaga, dupa cateva ture de v-ati ascunselela cu personajele prin casa (dovada certa a instalarii prieteniei) si dupa stabilirea temei pentru urmatoarea sedinta (pe care nu o voi deconspira). Bun asa. Ma simt optimista.

Nucleus sau un moment de slabiciune

Inteleg perfect tot ceea ce spun terapeutii despre Vera, cat ar fi de tehnica o exprimare, cat ar fi ea de profesionista. Pricep fiecare curba si inflexiune a vorbelor spuse sau nespuse, inteleg tonurile si starile si ratiunile toate. Acolo unde se aseaza umbrele „marelui diagnostic” eu vad tot ceea ce vad ceilalti, inteleg eforturile lor, inteleg si momentele lor de rascruce, de intrebari fara raspuns, de mirare si uneori neputinte. Ca este vorba de grup sau individual, de logopedie sau gradinita, de mers in parc sau pierdut timp pe la bunici… reactiile oamenilor se aduna toate in mine insami, ca intr-un nucleu nevazut dinafara. Fiecare dintre toti acesti oameni ma considera capabila de a primi parerile lor, vestile lor, diagnosticele, certitudinile si indoielile lor. Faptul ca mintea mea pricepe rational tot ceea ce vor (sau incearca) ei sa spuna, ma face sa par un fel de zid pe caramizile caruia se poate scrijeli orice cuvant. Rezist. Si sincer, nici nu stiu daca mi-as dori sa ma crute vreunul, caci vreau cu nesat sa stiu tot ce se poate sti despre Vera.

Nu e o revolta atunci cand spun ca observ aceste lucruri, totusi, la sfarsitul zilei, ma intreb in chip smerit, privind catre icoana atat de vie (precum toate ranile pe care le duc cu mine), exista oare cineva care sa vada zbaterea mea cu adevarat? Exista vreunul care sa lacrimeze odata cu mine in incordarile de a intelege si de a putea totul? Aceasta truda teribila (si imposibila in fapt) de a depasi uneori mistuitoarea conditie de mama, pentru a putea primi astfel toate spusele lumii, pentru a le filtra si pentru a tine cont de cele pertinente… La cine poate fi gasita o alinare? O incurajare, o putere? Desigur, raspunsul e tot in icoane…

Ajuta-ma in continuare Doamne, si tu blanda Fecioara (care esti Mama si care pe toate le intelegi si le poti!)… atunci cand se aduna inauntrul meu toate energiile omenestilor / profesionistelor pareri… sa trec atunci o clipa peste ceea ce SUNT in mod fundamental, MAMA VERONICAI, doar ca sa aud ce spun ei fara sa fiu ranita de cumulul greu al parerilor, teoriilor si vorbelor lor. Eu stiu Doamne, ca in aceasta lume pragmatica eu par exagerata si absurda, dar Tu cunosti inima mea. Nu caut sa fiu scutita de adevaruri, dimpotriva. Numai atat caut, puterea de a fi nucleul tuturor acestor lucruri care creioneaza realitatea. Si apoi inca o putere mai caut, poate cea mai indrazneata dintre toate, aceea de a transforma tot ce este rau in bine, de a darui lumina eu, cea traita si crescuta in intuneric. Imi caut puterea nebuna de a construi, consolida si darui Binele fara sa mai simt aceasta trista, omeneasca si deznadajduita nevoie de a fi inteleasa. Pentru ca obosesc uneori daruind ceea ce nu am primit niciodata de la oameni.

Rosu

Ma aflu pe-o culoare foarte ciudata

Culoarea in care sunt eu imbracata.

O culoare ca pantalonii 

soricelului meu preferat, 

Mickey Mouse

si ca funda ratoiului meu preferat,

Donald Duck.

 

Numai culoare rosie peste tot,

Rosule, pleaca,

pentru ca nu mai vreau totul rosu.

Vreau sa existe in lume

Toate culorile!

„behind the curtain”

Toti oamenii care vin in contact temporar cu Vera, spun ca este foarte „normala”, nimic iesit din comun in prezenta ei concreta, inafara poate de un ton al vocii putin mai „cantat” si uneori putin cam strident. Dar charisma si feminitatea ei echilibreaza rapid acest lucru, astfel incat nimic nu pare sa fie „altfel”. Cei care mai stiu si de diagnosticul Asperger isi relaxeaza instant ingrijorarile initiale si se grabesc sa ma linisteasca „stai draga linistita, nu are copilul nimic, sunteti voi exagerati, zau asa!” (poate de aceea, mult timp membrii familiilor noastre au ignorat acest diagnostic si nu au gasit necesara nici terapia si nici aplecarea atat de atenta asupra acestei „exagerari”)…

Dupa un timp petrecut cu ea, urmatorul lucru pe care il observa oamenii este inteligenta si nevoia de logica in absolut orice dialog sau activitate. Asta in cazul unei perceptii binevoitoare, caci altfel atitudinea ei apare ca un fel de insistenta absurda si iritanta de a i se explica totul, lucru care ii impiedica pe ceilalti sa treaca asa – oricum, peste ceea ce exprima sau fac, peste decizii, razgandiri bruste, peste argumentele lor slabe, peste informatii insuficient de clare, peste eventuale erori de comunicare sau alte greseli „omenesti”.

Tot ceea ce i se spune este inmagazinat, cu atentie sporita si cu un interes mult peste medie, intr-un spatiu interior nelimitat, de unde razbate pana afara (dincolo de o posibila explicatie) ordinea si pefectiunea detaliilor precum si legaturile complexe intre informatii. Apoi totul este redat in creatii subtile, frumoase, in piese de teatru, labirinturi, exercitii inventate special pentru noi, cuvinte, poezii, desene, toate fiind atat de o acuratete logica impecabila si uimitoare cat si pline de idei, cuvinte, aparate si masinarii, notiuni si concepte noi, inexistente pana la ea (de pilda, seara ia cate o carte si citeste cate o poveste intreaga, traducand-o direct in limba veronicheza… un spectacol greu de descris). Astfel incat, in acest punct al relationarii cu ea, ceilalti ii pot observa usor si o alta trasatura esentiala, creativitatea.

Daca este intrebata ceva (si accepta sa raspunda) – atunci raspunsurile ei sunt atat de corecte si de inteligente incat foarte multi interlocutori ai Veronicai se mira putin dupa care aleg instinctiv un fel de reactie de negare, gasirea unei explicatii rapide si o trecere fugara peste sensurile exprimarilor ei adanci (ceva de genul „nu se poate draga sa fi zis ea chiar asa, a auzit de undeva, precis”). Dar asta nu ne mai mira de mult… am inteles in timp cat este de omeneste sa-i cataloghezi rapid pe ceilalti, ca sa-ti poti gestiona cat mai usor posibil relatiile, responsabilitatile si, in general, viata.

Bun, asta ar fi nivelul al doilea de „cunoastere” a Veronicai, in interactiunea cu ceilalti. Urmeaza apoi un nou palier, mai discret si mai greu de vazut dinafara. Obsesia unei ordini concrete (dar si mentale) o face sa se crispeze cand casa, spatiul ei cel mai securizant, este tulburata de vreo schimbare. Matca ei trebuie sa fie caminul in care fiecare coltisor are un sens, o semnificatie, o poveste, fiecare jucarie are un rol, fiecare camera are o functiune care intra in „jocul” ei, in lumea ei, ca intr-un puzzle perfect. Nimic nu exista la intamplare in lumea Veronicai. Anumite obiecte se afla intr-o camera si nu in alta cu scopuri bine determinate si de netagaduit (poti face si unele schimbari, bineinteles, insa doar cu hiper-explicatiile de rigoare si nici atunci nu ai certitudinea ca, dupa o atenta filtrare, propunerile vor fi acceptate).

De curand am avut niste musafiri care, din diverse motive, au fost nevoiti sa ramana la noi 3 zile. In conditiile in care apartamentul nostru de 2 camere este si semidecomandat, acest lucru a fost o adevarata aventura interioara pentru copilul care, vazut dinspre ceilalti, nu avea nicio tulburare evidenta, poate doar ca „era putin suparata si obosita, na, ca orice copil”. Fapte sa zicem firesti in cazul unei atari situatii au devenit pentru ea surse de stres interior si tulburare adanca. Nevoia de explicatii s-a inflamat, caci activitatile firesti s-au rasturnat intr-o maniera „nemiloasa” pentru sensibilitatea cu care Vera percepe schimbarile de peisaj. Nimeni vreodata nu a inteles cu adevarat efortul ei de adaptare la aceasta lume si, in consecinta, nici eforturile mele de a-i darui macar intr-o masura minima, ordinea vitala, nu au fost sesizate, incurajate sau sustinute decat de o mana de oameni, extrem-extrem de putini.

Starile de agitatie, insotite de disperarea de a sti „dar…dar….dar de ce aia” si „de ce ailalta”, au totusi uneori un remediu sa zicem… miraculos. Si anume repetitivitatea. Sau algoritmul. La fel cum in situatii nestresante cuvintele / expresiile repetate o amuza nespus de mult, la fel si nelinistile determinate de haos se diminueaza pana la disparitie prin „jocuri repetitive”.

Mami, zice suspinand din tot corpul, cum sa fac sa-mi treaca aceasta neliniste, te rog da-mi o sugestie, ca nu ma pot linisti deloc! Si ma strange in brate cu toata forta posibila. Zic: Mi-a venit o idee, hai sa numaram pana la 22 in romana, apoi in engleza si apoi spunem 2 rugaciuni si ne culcam linistite. Ce zici? Un zambet mijeste printre lacrimi grele, la ideea mea. Super-interesant, zau asa, spune parca grimasa de pe chipul ei. Mai intai recapituleaza constiincioasa „ipoteza de lucru”: „Adica sa numaram de la unu la douazeci si doi si apoi de la one la twenty-two si apoi sa spunem doua rugaciuni?” „Da”, zic. „Bine, hai.”. Si incepem tratamentul care da, da, este la fel de eficient ca si atunci, in urma cu 6 ani jumate, cand neputand sa doarma de colici, era plimbata in brate de Tom care o linistea numarandu-i sacadat pana la 400…

Nevoile acestei fetite depasesc de multe ori puterea celorlalti de a o intelege, dar, in marele si de-atatea ori victoriosul orgoliu omenesc, nu putem recunoaste aceasta slabiciune si atunci, ce facem?! Tragem de ea inspre noi, cu gheare de normalitate, sfasiindu-i inconstienti si canibalici, unicitatea? O fortam sa accepte schimbarile, pentru ca nu este domnule, normal sa fie asa obsedata?! Lasa mai, sa se invete cu viata, cu frustrarile, cu schimbarile bruste de cadru, cu incertitudini, cu lipsa de responsabilitate a celorlalti, cu incapacitatea lor de a-i intelege profunzimile si nevoile. Ca sa nu sufere mai tarziu, ca asa e viata, n-o sa aiba mereu doar terapeuti pe langa ea…

Nu, nu, multumesc. Eu totusi nu-mi voi arunca fetita in apele tulburi ca sa invete sa inoate PE LOC. Trebuie sa existe alte solutii. Cum ar fi de exemplu… sa facem noi insine mai multe eforturi de a o cunoaste, rugandu-ne ca, dupa o mai buna limpezire a mintii si sufletelor noastre, sa ni se arate si solutii eficiente pentru ea.

Observ constant, cu dezamagire, aceasta trista tendinta a omului de a judeca numai si numai in functie de el insusi, asezand o lume intreaga cu toate misterele ei, pe patul lui Procust al propriilor lor limite. Dar eu ma incapatanez sa lupt nu pentru adaptarea cu orice pret a Veronicai la aceasta minunata lume atotstiutoare (si-atat de lipsita de obsesii, nu-i asa?!), ci in primul rand pentru a-mi intelege copilul si apoi pentru a-i oferi dreptul de a fi ea insasi. Am invatat ca a fi „unic” aduce cu sine unele calitati (care ii sperie pe oameni) si unele defecte (care ii supara pe oameni). In urma unei deductii simple, decurge de aici ca a fi unic inseamna sa ai cele mai mici sanse de a fi usor acceptat.

Si totusi, Veronica a primit de la noi incredere in ea, a primit curajul de a-si sustine punctele de vedere, a primit credinta in Dumnezeu care o intelege, o iubeste, o ajuta si o accepta. Si a primit, in ciuda multor sfaturi „legitime”, dreptul la a avea slabiciuni si mici obsesii, ba chiar (vaaai) rasfatul de a i se inlesni revenirea din tulburari , nu lasand-o sa dea piept singura cu frustrarea, ci culmea, prin remedii la fel de „obsesive”, repetitive si pe-gustul-ei.

Nu o intelege pe Vera cel ce inchide ochii in fata adancimilor ei, ignorand geniul si corectand „neregulile”. Ci numai acela care, pasind dincolo de cortina, observa si accepta ca „ciudatenia” nu este o boala, ci un prea-mult care depaseste puterea celor multi de a vedea si suporta intensitatea adevarurilor. Acesta este si motivul pentru care demersurile terapeutice (in cazul nostru) nu s-au axat niciodata doar pe adaptarea la lume, ci mai ales pe consolidarea fortei ei interioare de a-i rezista acesteia. Si chiar increderea ca ar putea schimba cate ceva…

Jocul lui Doamne-Doamne

Veronica a facut o felicitare, pentru ca Mickey Mouse sa se comporte frumos, ca pentru Doamne-Doamne. De aceea, Mickey i-a invitat pe toti ingerii lui, ca sa faca si ei parte din jocul lui Doamne-Doamne. Pentru ca Mickey si Veronica se joaca jocul lui Doamne-Doamne.

Geisha

De cand a aflat ca la serbare va fi japoneza, in Vera s-a declansat interesul vadit pentru aceasta cultura. Pregatirile pentru festivitate constituie un mare interes, probam si transformam o bluza de-a mea intr-un kimono, ne gandim ce flori punem in par, ce evantai alegem, de unde cumparam bete din acelea de prins in coc, etc.

A inceput sa deseneze geishe, sa le daruiasca si sa primeasca, la randul ei, daruri „de profil”… Iata doua mostre: prima este, evident, opera ei, iar a doua este realizata special pentru ea de Gabriel, artistul plastic de la art-terapie, una dintre putinele si incontestabilele „iubiri” ale Veronicai (o iubire, de altfel, impartasita si fructuoasa, fiecare simtindu-se inspirat de celalalt in arta lui). Dovada:

Veronica – Fericire

Veronica – Fericire spuse:

Mai demult locuiam 

In Taramul Supararii:

Ah, ce suparata sunt

ca locuiesc in Taramul Supararii!

Vreau sa fiu mai fericita!

Si-am cautat

Si-am gasit Taramul Fericirii

Si-am inceput sa ma simt mai fericita.

ca o frunza galbena, dintisorul de lapte

Emotia primului dintisor de lapte cazut a fost insotita de fiorul constientizarii ca Vera creste implacabil si ca toate aceste uimiri filosofice inaintea miracolului existentei cresc in progresie ametitoare. Un simplu dintisor asezat in palma mea m-a propulsat intr-un labirint de ganduri amuzant de serioase… Mi-am dat seama, induiosata, ca este ultima vara de copilarie propriu-zisa, inainte de a intra in „sistem”. Incheiem prin aceasta vacanta pe care o avem in fata prima perioada a vietii, cea mai alba, cea mai apropiata de Dumnezeu, cea mai nepervertita de lume. Perioada dintilor de lapte. Perioada in care am incercat sa-i consolidez in subconstient radacinile temeinice, curajul pentru viata, increderea in sine, bunatatea si credinta. Perioada unei necontenite trude de a intelege si indeplini menirea tainica pe care Dumnezeu ne-a incredintat-o prin daruirea acestui copil.

Mi-am dat seama ca foarte curand va avea ultima ei serbare de gradintita (cea in cadrul careia va avea un rol de japoneza!!) si apoi, cat ai clipi din ochi, incepe scoala si tot mai mult, propria ei viata se va contura in fata ochilor nostri. Imediat dupa ce te obisnuiesti cu ceva intrand intr-un ritm securizant, intelegand niste algoritmi si respectadu-i… ceva se intampla si schimba ordinea lucrurilor, uneori atat de iute, ametitor de iute. Timpul trece ca un iures, o vijelie a simturilor, o tulburare a sensibilitatilor, transformand mereu statica securizanta a algoritmilor de viata intr-o dinamica revolutionara, creatoare, emotionanta.

Am invatat, prin existenta acestei fetite, sa fiu prezenta in fiecare clipa a relatiei cu ea, sa-mi traiesc intens imbratisarile, experientele, activitatile, proiectele si schimburile de cuvinte, sa nu ratez frumusetea de nedescris a vietii mele, cea mai mare frumusete palpabila. Nu aman nimic, nu proiectez nimic in viitor, caci viitorul nu-l cunosc, nu-mi apartine, el se poate curma, el este numai de Dumnezeu stiut. Acum!

Astfel incat, in fiecare moment traiesc cel mai frumos moment al vietii mele. Astazi, acest moment a fost acela in care am tinut in palma primul dinte de lapte al copilariei. Intaia frunza galbena, ca in cantecul Pasarii Colibri, care anunta discret dar ferm si fara tagada, apropierea unui nou anotimp…

Codrul verde si-adanc era
Si-avea umbra de catifea
Si-n tot codrul sub cerul clar
O galbena frunza doar…

primul tort facut de Vera!!!

Pentru prima data Veronica a facut un tort. Inafara de mixer (pe care l-am manuit eu, evident), aproape totul a fost facut de ea. A durat cam jumatate de zi, dar… a meritat. A insiropat blaturile (cu zeama din compoturi), a amestecat laptele cu praful de budinca, a intins apoi budinca (mixata de mine) pe fiecare blat in parte. La final, partea cea mai „a ei” dintre toate, a fost decorarea in forma de Mickey, cu bucati de fructe din compot (cirese, piersici, caise) si colorarea fetzei lui Mickey Mouse cu nuca pisata…

Ca nu si-a pierdut rabdarea, asta nu mai este un lucru iesit din comun, ar sta ore in sir pentru fiecare dintre creatiile ei, orice proiect nascut si facut de ea are parte de un devotament desavarsit. De data aceasta, motivata de aniversarea parintelui Gavriil (aniversarile oamenilor apropiati scot din ea maximum de energie, generozitate si motivatie posibile) nu a parasit bucataria pana cand tortul nu a ajuns in forma pe care o voi prezenta aici. Desigur, in poza nu se vad crapaturile din blat (de la felul apasat in care a intins crema pe ici pe colo)… nu se observa nici inegalitatea cu care a fost distribuit siropul peste blaturi (hihihi) si in general nu se vede nicio neregula, caci ochii inimii vad numai dragostea cu care se fac lucrurile.

Asa este Vera noastra…  Perfectiunea inimii ei este rotunda ca un soare, ca un cap de Mickey, ca o imbratisare a lui Dumnezeu.

Asa a vrut ea sa spuna „La multi ani, parinte Gavriil!” si sa-l intampine, de ziua lui, la noi acasa.

Andresand

Andresandul este o masinarie care functioneaza asa: are un volan si un scaun pe care sta soferul. Din andresand iese un scaun pentru pasager si o macara care prinde tot ce vede soferul pe strada ca este murdar.

Andresandul este in forma de triunghi, are un geam mare in forma de semicerc si are patru roti care pornesc din patru triunghiuri. Si are doi tepi ascutiti, pentru ca sa nu se apropie oamenii de el.

Si mai are un fel de coarne de taur care pornesc din cei doi tepi ascutiti, doar pentru frumusete.

n.b. sa fie oare „andresandul” un sindrom? 🙂

structura de rezistenta a cetatii

Grupul de art-terapie unde merge Veronica a fost de curand protagonistul uneia dintre rubricile emisiunii Totul despre mame, la Prima TV. Va invit sa urmariti aici aceasta rubrica si, implicit, pe Vera impreuna cu colegii ei de grup, desfasurandu-se in voie. Personal, sunt foarte mandra de echipa celor doi profesionisti care conduc acest grup.

Gina Balan si Gabriel Tanase sunt (la fel cum este si Ana Mintici) piloni de rezistenta intr-un edificiu de maxima importanta pentru mine: personalitatea copilului meu. Ii iubesc si le multumesc din toata inima pentru … tot. Prietenie, devotament, sinceritate, interes pentru eficienta terapiei, suflet zidit in munca lor. Nu-mi ajung mainile sa-i imbratisez pe acesti oameni dragi, nici cuvintele nu spun mare lucru… Dar ei stiu si simt zambetul meu de multumire, ei stiu si simt dragostea si recunostinta mea.

O parte esentiala a cetatii noastre o reprezinta aceste 3 personaje de basm si de realitate in acelasi timp: Ana, Gina si Gabi, va iubim mult, mult, mult. Si va multumim!

http://totuldespremame.ro/video/terapia-prin-arta

Doamne-Doamne, te vizitam

Mergem prin Romania, 

prin alte tari,

Apoi ne intoarcem in capitala,

Apoi ne facem cruce

si cantam:

Doamne-Doamne, te vizitam!

Doamne-Doamne,

te vizitam la biserica,

Si ne binecuvintezi,

Ne impartasim,

Ascultam slujba si predica,

Doamne-Doamne, te vizitam!