No sounds, please!

Ne traim, eu si fetita mea, rutina securizanta si odihnitoare a ultimelor saptamani de vacanta, inaintea marii si implacabilei “intrari in sistem”, inaintea revolutiei interioare si exterioare care, in ciuda marilor ei beneficii, ameninta totusi surd si nemilos profundele noastre sensibilitati.

In ultimii ani, vacantele de vara au avut cate o personalitate distincta, fiecare in parte fiind conturata in jurul unui puternic filon creativ-terapeutic. Vara trecuta a fost “vara Yeleldi”, in sensul ca zilele s-au scurs ca si cum am fi tors impreuna fusul acestei prime carticele a Veronicai. Ea, ca un artist liber, traind, mai si mancand (!) dar mai ales creand in atelierul ei, zilnic, fara nicio alta grija, in timp ce eu am fost zid in jurul trairilor ei, respingand orice influenta potential negativa (perturbatoare) din mediu. Am fost arhivarul desenelor si micilor poeme, am fost bucatarul, ingrijitorul si omul cel mai fericit din lume, traind eu insami din plin acea perioada absoluta de maternitate inchisa in turnul unui castel magic si de martor activ la coacerea unei personalitati distincte…

 Anul acesta s-a aratat mai dificil decat ceilalti, prin aceea ca, personalitatea ei devenind mai complexa, au aparut si “noduri” mai mari in dezvoltare si in adaptarea la normalitate. Au aparut aceste “obsesii” care, pe masura ce am incercat sa le inabusim, au dat mai mult in clocot, extinzandu-se ca o epidemie si de multe ori coplesindu-ma. Sigur, dintotdeauna Vera a avut cate o mica obsesie, am vorbit in trecut despre asta, acum insa ele au inceput sa se comporte ca un fel de boala absurda care ating si impiedica cursul linistit al existentei in puncte care de altfel ar trebui sa fie firesti, neproblematice, banale.

 Asa-zisa “teama de sunete” s-a instalat in mintea ei, facandu-si culcus comod si nelasandu-se infranta usor. Am intensificat jocurile terapeutice si activitatile de constientizare a sunetelor, am facut impreuna proiecte de cercetare inginereasca pe internet, studiind motoarele (sau alte surse) care genereaza fiecare zgomot in parte (interfon, cuptor cu microunde, masina de spalat, veceul, frigiderul, focul de la aragaz, etc). Am introdus aceste sunete provocatoare de spaime in ansambluri si relatii cu alte sunete placute si prietenoase, vantul, ploaia, pasarile, instrumente muzicale, clopoteii de vant, etc. Am inceput sa jucam piesele de teatru centrate pe sunetele de tot felul… Am realizat un caiet al sunetelor (inca deschis) in care adaugam aproape zilnic cate un capitol nou. Facem cate o “orchestra” din sunetele neplacute, orchestra veceului de pilda… prin care invatam ca un concert se asculta de la un cap la altul, altfel sensul intregului se pierde… Exercitii in care trebuie sa unim cate un obiect cu sunetul firesc pe care acesta il scoate… Tabele cu rubrici in care trecem beneficiile fiecarui sunet in parte, asemanarile intre sunete, culorile sau temperaturile asociate acestora, si asa mai departe (evident, cu ajutorul nemijlocit al terapeutei noastre, fara sprijinul si ideile careia cred ca as ceda psihic uneori...).

Vera accepta cu bucurie si interes toate aceste exercitii si demersuri… teama insa ramane la locul ei, neclintita. Practic, la veceu merge doar cu mine, iar daca chiar este nevoita sa mearga singura, atunci da drumul la apa de la chiuveta numai ca sa nu auda sunetele veceului. De fiecare data, mersul la baie este o epopee, de aceea se abtine foarte mult, maxim posibil, pana cand chiar nu mai poate… si atunci se grabeste sa iasa ca si cum ar fi intr-un spatiu extrem de periculos. Daca simte cea mai mica unda de dezamagire in atitudinea noastra (chiar si fara s-o exprimam in cuvinte!!) atunci criza ia amploare, caci lupta sa ne arate ca este ok, ca nu-i e teama, insa nu reuseste si astfel ordinea afectiva este bulversata iar haosul o tulbura incredibil de tare. Nu stie ce sa faca mai intai, sa-si argumenteze gesturile, sa ne asigure ca nu–i mai este teama, sa ne arate ca poate ceea ce nu poate, sa ne intrebe de ce vrem asta de la ea si multe alte asemenea fire afective care se intrepatrund in dezordine, o incalceala care-o arunca cu aplomb in plansul neputintei.

Lucrul cu toate aceste comportamente se ingreuneaza nu atat datorita fortei obsesiilor, cat puterii cu care Vera ia decizii si lipsei de maleabilitate cand e vorba sa se intoarca din drum, odata ce s-a stabilit ceva in mintea ei. Nu ii poti spune “asa e bine” ci trebuie ca acest “bine” sa fie cercetat si filtrat de proriile ei structuri interioare, de-abia apoi acceptat. Si nu ii poti impune sa cercetetze si sa filtreze, ci este nevoie sa tii cont de dispozitia si de necesitatile ei proprii. Ceva de genul… daca pe mine nu ma deranjeaza asta, ce ai tu cu mine? De ce ma bati la cap?…

Sunt multe alte aspecte care se desfasoara “normal”, insa tot in algoritmii usor-obsesionali impusi de ea. De pilda, nu zice niciodata “mami, mi-e foame” sau “mami, vreau apa, vreau biscuiti, vreau sa te joci cu mine” ci “mami, ce crezi ca vreau? Sa-ti dau un indiciu…!” (si face gesturi ajutatoare, teatrale, jucause). Astfel, totul se desfasoara ca intr-o piesa, ca intr-un spatiu magic, creativ si plin de “surprize”. Iese greu din acest mediu creativ; de pilda cand cineva o intreaba cum o cheama nu ar raspunde nici picata cu ceara, dar daca i-ai spune: pot sa ghicesc care este numele tau? Da-mi te rog niste indicii… atunci, Vera este omul tau.

In paralel cu aceste asa-zise “probleme” (desi eu le privesc doar ca pe niste pasi speciali, dificili dar cumva firesti in cresterea unui copil special!), trebuie spus ca Vera este in continuare un copil fericit, care creaza non-stop lucruri uimitoare; un copil care isi dezvolta permanent (si ne arata si noua) calea catre Dumnezeu, prin tot ceea ce face si spune.

Uneori simt ca aceste greutati nu sunt pentru Vera, nu sunt ale ei…  ci pentru noi, cei mari si “neinitiati”; sunt piedici asezate in mod tainic si benefic, pentru ca noi sa nu ne lenevim, sa luptam, sa ne ridicam la inaltimea acestei meniri, sa razbatem prin propriile noastre limite spre acel nivel la care exista ea si s-o putem ajuta…

Intr-o seara, incepusem sa-i povestesc ceva lui Tom, iar Vera ne tot intrerupea, nerabdatoare sa se joace. I-am spus “Vera, te rog lasa-ma sa vorbesc putin cu tati si pe urma ne jucam”… M-a privit o secunda, a clipit si…  a continuat sa vorbeasca singura, umplandu-ne inimile de zambetul si lumina monologului ei:

 “Binee…. atunci eu o sa vorbesc cu un vizitator de-al meu, care este Doamne-Doamne. Adica o sa tac. Pentru ca atunci cand vorbesc cu Doamne-Doamne, ori tac, ori spun ‘sarumana pentru masa, Doamne-Doamne’ si imi fac cruce dupa ce mananc, ori spun rugaciuni pentru ca Doamne-Doamne sa ma ajute sa-mi treaca bubele sau temerile.”

Atat…

Anunțuri

teama si iepurasul tamaduitor

De cateva saptamani lucram la terapie pe o anumita teama obsesiva a Veronicai. Zgomotul apei din toaleta, pana se umple vasul WC-ului, o ingrozeste. Trage apa asezandu-se deja pe pozitie de fuga si apoi o zbugheste ca din pusca pana in cotlonul cel mai departat al casei, acoperindu-si urechile cu manutele si scotand niste sunete tipate si usor disperate.

Acest lucru se inscrie intr-un sir lung de obsesii asemanatoare care pe parcursul anilor ne-au atras atentia si ne-au pus la treaba. Totdeauna a fost ceva ce ea vroia sa nu vada sau sa auda, ca intr-un constant joc de-a v-ati ascunselea cu viata, cu realitatea. O priza din sufragerie pe langa care trecea de fiecare data alergand (parca speriata) cu ochii strans inchisi… un aparat de radio pe care nu suporta nici sa-l vada de departe si nu putea sa auda nici cel mai mic sunet iesind din el… un punct din tavan de care fugea ca si cum ar fi vazut cum vin de-acolo inspre ea avioane cu bombe atomice la bord… sufrageria de la „mamaia” in care nu a vrut sa intre timp de cateva luni bune (statea si se juca in hol)… zgomotul specific de interfon al usii de la intrarea in bloc, atunci cand se inchide (care o face sa alerge isteric ca si cum ar fi fugarita de un animal salbatic)… si multe, multe altele.

De curand, Vera si Ana Mintici au elaborat impreuna o poveste pe parcursul careia Vera a decis ca teama ei sa plece definitiv numai dupa ce parintii ii vor face o prajitura in forma de iepuras roz, plus alte specificatii foarte clare cu privire la forma, marime, culoare, ingrediente.

Astfel incat, in calitatea mea de instrument-cheie in procesul terapeutic, astazi la micul dejun am facut prajitura cu pricina – care a fost decapitata si mancata cu destul de multa placere. Totusi, conditia de baza este ca iepurasul sa fie mancat in totalitate si de-abia apoi teama „se va duce pe apa toaletei”… Asa ca asteptam inca plini de speranta, deznodamantul „imprevizualizabil” (ca sa folosesc un cuvant inventat de Vera).

Strigati cu noi: Succes iepurasului roz bombon!

Minnie a murit

Dar ce pacat ca n-ai trait

Dar ce pacat ca ai plecat,

Draga mea Minnie…

Sa ne prefacem ca azi e Pastele

Cantati cu noi:

Iisus invie ca e Pastele!

Iisus invie ca e Pastele!

Si Minnie a inviat

Cand a auzit acest cantec.

Sarpele bucuros ce nu stia iubirea

A fost odata un sarpe care era bucuros si prietenos mereu. Doar ca nu iubea pe nimeni, pentru ca nu stia ce este iubirea.

A venit Soarele si l-a aparat de cei care vroiau sa-l omoare. Si sarpele spuse:

– Nu ssstiu ce inssseamna iubirea!

Si soarele raspunse:

– Draga sarpe, du-te la o doctorita foarte draguta, sa vezi ce doctorita simpatica avem noi! Doctorita invata animalele lungi cum esti tu sa iubeasca. Pa pa, hai noroc si du-te la doctorita!

Doctorita era o pensula care invata animalele lungi sa picteze iubirea. Si a pictat o inima pentru sarpe. Acum sarpele iubeste pe toata lumea!

Printul Buburuza si Printesa Floare

A fost odata ca niciodata o buburuza careia ii placeau florile. S-a dus sa caute o floare. Si cand s-a dus in gradina, nu gasise nicio floare. Probabil ca niste oameni au cules toate florile din gradina de flori.

Si buburuza a gasit o floare. Era o floare atat de frumoasa incat semana cu o printesa. Buburuza o iubea atat de mult pe floare incat i-a dat o imbratisare. Foarea spuse: 

„Nu ma strange atat de tare, Buburuza!”

„Floarea mea, te iubesc atat de mult incat nici nu-mi vine sa-ti dau drumul!” raspunse Buburuza.