Iubita mea, sa ne-aruncam in valuri…

Suntem la mare si culmea, nu avem la noi nicio jucarie din Club.

Trebuie sa marturisesc din capul locului ca epoca exclusivitatii lui Mickey Mouse se incheie firesc, detronarea fiind facuta in mod spectaculos de catre o familie draguta de porci, Peppa, George, Mommy Pig si Daddy Pig.

Pe langa aceasta super-familie (groh-groh) jucariile estivale preferate au fost o mama broasca cu trei copii (pe care Vera i-a botezat A, B si C), o lanterna, cateva chitaitori de cauciuc (aparent de bebelusi, dar care au avut rolurile secundare in povestile si piesele ei de teatru), un calut de mare din plus si… cu voia dumneavoastra, un print si o printesa, care fac obiectul prezentului articol.

In fiecare dintre serile acestei saptamani, printul si printesa au fost, alaturi de Peppa & Co, protagonisti in cele mai diverse si simpatice scenarii la casa Pig. Pana azi, cand Vera a decis sa-i ia si pe ei in apa… ca sa fie mai fericiti.

Printesa s-a cufundat prima in adancuri dar, intr-o clipa de neatentie, Veronica a scapat-o din manuta si valurile au inghitit-o. Impreuna cu Tom, Vera a pornit actiunea intensa de cautare dar, nefiind mai mare decat degetul aratator de la mana, papusa a ramas neaflata.

Problema pe care Vera si-a pus-o imediat cu mare seriozitate a fost urmatoarea:  oh, dar ce va face printul ramas singur?

Ca sa imblanzeasca si sa mangaie cumva nelinistea ei, Tom a incercat sa-i gaseasca niste solutii de compromis, de genul:

–          Pai… ii cumparam o printesa noua. (prea pragmatic)

–          Nuuu!

–          Atunci, sa ne imaginam ca printesa a devenit sirena si s-a dus sa traiasca in apa. (pseudo-romantic)

–          Bine, dar totusi ce va face printul fara ea aici, pe pamant?

–          Atunci, cum sa facem? Gaseste tu Vera, o solutie. (descurajare)

–          Mmmm….. bine. Eu zic sa ne imaginam ca printul se transforma si el intr-un siren si se duce sa traiasca cu sirena pe fundul marii!

–          Pai cum facem? Aruncam si printul in apa? (mirare)

–          Da! (simplu, zambind la ideea sublima)

Si uite asa, dupa ce printul a plecat si el in adancuri, viata aici pe pamant a continuat in pace, caci in fond Vera nu pierduse o jucarie, ci i se injumatatise un concept de neinjumatatit. Solutia era numai una, reunificarea cuplului, in nisip, in camera de hotel, in adancuri, in eternitate, nu conteaza, oriunde. O, a cata oara se confirma faptul ca pentru acest copil obiectele nu sunt doar niste obiecte, ci niste imagini sfinte ale unor concepte minunate, de fericire si de basm? Familie, iubire, necesitatea de a fi impreuna pana dincolo de moarte. Cat timp va mai putea rezista acest absolut in inima ei? …

P.S. Este al 19-lea desen din jurnalul in imagini al vacantei la mare.

Copacul-verde-padure si trenul

A fost odata ca niciodata un copac verde-padure  pe un pamant maro. Si pe langa el trecea un tren care era condus de un copac invizibil si cand copacul a devenit vizibil, ghici cum s-a vazut? Alb!

In tren se aflau doi pasageri , doi copaci identici cu copacul pe langa care trecea trenul. Si mecanicul vroia sa-i cunoasca. La un moment dat, cei doi copaci pasageri au cazut si s-au lovit la tulpina. Atunci mecanicul a vrut sa vada ce-i doare pe copaci. Cand a vazut ca ii doare tulpina, i-a trimis la Doctor-Fereastra, care locuia sub pamant. 

Atunci copacii au construit avionul care sa-i duca la Doctor-Fereastra. Unul dintre ei l-a pilotat si au ajuns sub pamant. Acolo ei s-au suit pe patul lui Doctor-Fereastra, care a inceput sa se miste in sus si in jos, adica sa sara ca un arc.

Apoi, dupa ce copacii s-au vindecat, au urcat cu avionul inapoi pe pamant unde s-au intalnit cu copacul verde-padure. Au facut cunostinta si s-au imprietenit, facand o padure impreuna.

Apoi, a venit Doctor-Fereastra cu liftul si a vizitat padurea, dar a observat ca padurea din trei copaci era prea mica. In acel moment, au mai venit doi copaci albi, ca sa mareasca padurea si Doctor-Fereastra sa fie mai fericit.

scurt si cuprinzator

Desi sunt foarte obisnuita cu felul usor pedant de exprimare al Veronicai, uneori ma amuza nespus, ca si cum ar fi prima data cand aud un copil vorbind in acest fel. Cel mai banal lucru este exprimat pe indelete, in stil mai degraba enciclopedic, cu amanunte si informatii inutile intr-o discutie normala. Imi amintesc ca am citit candva despre aceasta pedanterie ca fiind chiar o caracteristica a celor aflati sub incidenta acestui sindrom. O fi, nu zic. Dar daca e asa, e o caracteristica taaare simpatica.

Aseara, fiind in toane bune (intelegand prin asta a acorda atentie si interes si altor oameni inafara de noi), a sunat-o pe bunica ei la telefon (pe mama lui Tom, adica).

Alo! Buna, bunico. Am o intrebare importanta pentru tine: ce ai facut tu in ziua de astazi? Te rog sa-mi spui.

(…) rasete si explicatii la capat de fir. Apoi:

Bine, eu acest lucru am vrut sa-l stiu, acum ti-l dau la telefon pe copilul tau, adica pe cel a carui mama esti tu… adica pe tatal meu. Te-am sarutat! (si pupa telefonul, apoi isi explica gestul) Sa stii ca am pupat telefonul. Paaa!