A inceput scoala…

Travaliul prin care o mama isi lasa puiul sa plece in lume, acceptandu-i independenta este perfect comparabil cu travaliul nasterii. Este necesar, este nobil, dar doare ca o rana interna, complicata, tacuta, vie. O lege mai presus de noi ne daruieste fericirea inimaginabila de a purta in noi insine aceste fiinte, cu evlavie si speranta, ca pe niste promisiuni ale eternitatii. Si apoi, intr-o zi, aceeasi lege nescrisa a naturii ne smulge din pantecele afectiv puisorii pe care da, da, stim ca nu ii nastem pentru noi insine, dar ii iubim cu nebunie, la modul absolut si nu ne putem impaca niciodata complet cu ideea ca trebuie impinsi afara din cuib, ca sa invete sa zboare cu adevarat.

M-au epuizat in ultimele saptamani eforturile pentru pastrarea obiectivitatii; palmele mele au tanjit fierbinte dupa “bebelusul” care pana mai ieri se dospea in causul lor securizant. Am ametit in vartejul realitatii implacabile, pansandu-mi sensibilitatea in taina, cu lacrimi si rugaciuni. Am facut mii de drumuri, pregatiri si lucruri concrete, ca orice mama, ca orice parinte in aceasta perioada, dar inca nu am reusit sa ma asez sufleteste in noua matca cu seninatate si acceptare. A inceput scoala… Iata cum atat-de-firescul poate sa doara, sa tulbure, sa tintuiasca.

Copilul meu insa este curajos si puternic, ma invata in fiecare zi si in fiecare clipa cum se traieste in aceasta lume care te poate intimida sau te poate intelege gresit. Si anume fara sa dai inapoi. Zambind chiar si in mijlocul lacrimilor. Fara sa parasesti lupta, fara sa te lasi coplesit de limite, neputinte si temeri. Raman in urma acestei fetite geniale, zi de zi la poarta grea de metal a scolii, mai singura decat am fost vreodata, mai emotionata decat mi-am imaginat ca pot fi. O privesc plecand de langa mine vesela si optimista, cu ghiozdanul imens care-i imbraca tot spatele batandu-i pana la genunchi si care nu o irita cu greutatea lui. Manuta ei fragila care parca ieri se aseza pe sanul meu, cautand laptele si pacea imbratisarii mele, se desprinde azi din mana mea cu bucuria explorarii, aventurii, cunoasterii, vietii. Ochii ei cauta in directia opusa mie, o lume pe care invat si eu s-o iubesc, odata cu ea.

In fiecare zi, ora pranzului imi aduce inapoi un copil mereu nou, mai matur, mai intelept, mai uimitor si, culmea, mai fericit. “O sa fie bine, mami, eu asa cred.”

Ii place scoala enorm, imi povesteste cu zel ce exercitii se fac  la fiecare materie in parte; straluceste cu inteligenta si incantare cand este recunoscuta si cand “doamnele” se entuziasmeaza, descoperindu-i capacitatile intelectuale. Copilul meu insetat de ordine si perfectiune iubeste atat de mult aceasta lume noua, plina de haos uneori, plina de reguli complet diferite de cele proprii. Recent, a intrat in febra constiintei de sine, intrebandu-ma zilnic lucruri despre trecutul ei si al nostru (parintii ei), lucruri de care pana acum nici nu mi-as fi pus problema ca o intereseaza. Daca mie mi-a placut la scoala, in ce oras am trait eu cand eram copil si cum s-a intamplat de am decis sa ma casatoresc cu tati, cum de mi-am dat seama ca el ma iubeste, in ce casa am locuit impreuna, cand si cum ne-am decis sa o facem pe ea. Vrea sa stie povesti despre bunicii, unchii si matusile ei, verisorii si rudele indepartate. Drumul printr-un nou “paduras”, de la scoala pana la statia de autobuz, ne este zilnic martor acestor dialoguri.

Un nou fagas se deschide in fata mea; simt un fel de far puternic, orbitor care imi arata drumul si deocamdata merg teleghidata catre aceasta lumina, nestiind prea bine ce mi se intampla dar pasind emotionata in urma acestui copil care este al meu si care incet si implacabil incepe sa fie… al lumii.

Anunțuri

M-ai prins, maica mea! (cantec)

Numele meu este Iisus Hristos

Si ma joc de-a prinselea cu maica mea.

Marie, Marie,

Tu esti mamica mea!

 

Ref (x2):

M-ai prins, maica mea!

Sigur ca da, Iisuse!

 

Marie, Marie, te iubesc

Ca esti mamica mea.

Iisuse, Iisuse, te iubesc

Ca esti copilul meu.

Suntem o familie,

Ne iubim unul pe altul.

 

Ref (x2):

M-ai prins, maica mea!

Sigur ca da, Iisuse!

 

Hai, hai, hai,

Prinde-ma, Marie

Esti maica si mamica mea

Pe Tatal meu Il cheama Dumnezeu

Si Dumnezeu e la serviciu acum.

 

Ref (x2):

M-ai prins, maica mea!

Sigur ca da, Iisuse!

 

Hai, hai, hai,

Maica, prinde-ma,

M-ai prins!

din postulatele Veronicai

Când ești inteligent înseamnă că ești un artist sau poate o artistă, adică poți să faci lucruri frumoase.

n.b. revin cu aceasta definitie: POSTULÁT, postulate, s. n. Adevăr fundamental care apare ca evident și care nu are nevoie să fie demonstrat; principiu de bază, normă.