Concertul personajelor cu sindromul Albastru

Eu sunt o pisicuta

Cu sindromul Albastru

Hello Kitty ma numesc

Am funda si bluza albastra

Si am niste prieteni

de sindromul meu.

Cineva pe nume Donald

cu palarie si bluza albastra.

Cineva pe nume Goofy

cu pantaloni albastri.

Cineva pe nume Mia 

Care fiind o buburuza

are aripi albastre

Cineva pe nume George

Care este fratele purcelusei Peppa

si are bluza albastra,

Un magarus pe nume Aiurel

care are pielea albastra

Si Fifi – Floricica

cu salopeta si petalele albastre.

Facem dansuri si cantece

Si prezentam spectatorilor

ce avem fiecare albastru.

Mia Buburuzica

Eu sunt o mică

Buburuzică

Albăstrică

Cu o mică umbrică.

Doar că umbrica

Nu e albăstrică

Ci este negrică

Ca orice umbrică.

Numele meu este Mia

Și învăț limba românică

Cu o cărticică

Și cu o Veronicuță

De la o școliță.

I’m presenting my colors

Colors make me happy

Pink makes me happy

because I’m a girl

And girl loves pink

And because pink is my dress.

Mommy’s computer is red

And red makes me happy

because I’m a girl

And girls like red

And red are my pants.

The blanket in the living-room is green

And green makes me happy

Because my playing bowl is green

And it can be used as a hat for my daddy,

This is my daddy,

Look at his hat!

At my homework at school

I’m making Romanian lessons

With Mia the ladybird

She is a blue ladybird

And blue makes me happy

Because my mommy’s eyes are blue too.

Colors make me happy

All the colors in the world make me happy.

Red, pink, yellow

Purple, green and blue

White and black and orange

Brown and grey

And all the colors in the world

make me happy!

sa ne plimbam un pic, ascultand fosnetul fantanilor arteziene

Sunt sigura ca exista o anumita intensitate a vietii cotidiene pe care parintii de copii cu nevoi speciale o inteleg dincolo de explicatii si lamuriri. Rutina acestor parinti (printre care am avut sansa sa ma numar) este sinonima cu un consum interior inzecit fata de cel al majoritatii parintilor, fie si doar pentru ca este atat de… permanent. Tragi sarguincios de tine, clipa de clipa, ca sa ajungi la intelegerea fenomenului care il face pe copilul tau sa fie “altfel” in societate, in ochii celorlalti, in scoala, in parc, pe strada, in casa, in el insusi, peste tot. Nimic nu stagneaza si fiecare mic segment de crestere si dezvoltare a copilului aduce dupa sine necesitatea unor noi eforturi din partea parintilor, de a „creste” si ei, de a se replia pe noile experiente si de a-si intrece vechile limite de rezistenta si pricepere. Ca si cum ai escalada o stanca abrupta, fiecare colt de piatra care iti sangereaza palmele (si inima) te sperie si te doare, pare ca te pedepseste pentru nemarturisite pacate dar in acelasi timp te curata, te caleste si te apropie mai mult de cer.

Lucruri pe care le experimenteaza toti ceilalti copii, oboseala, o zi mai proasta, o stare de agitatie sau neliniste, o mica plictiseala, un rasfat sau o reactie incapatanata, toate acestea sunt pentru noi potentiale manifestari “de sindrom”, nu ne putem relaxa spunand “deh, trece” pentru ca stim atat de bine ca, desi par banalitati, ele sunt reactii care se adauga firii lor, ca niste fulgi de zapada care mai tarziu in viata ii pot inzapezi in propriile lor neputinte si reactii.

In contra-partida, trebuie sa spun ca satisfactiile si fericirea pe care ti le aduc acesti copii echilibreaza si rasplatesc toate eforturile supra-omenesti la care te obliga. Expresii si gesturi de obicei banale pentru ceilalti, pentru acesti copii au intelesuri infinite, sensuri nebanuit de profunde si sunt surse dumnezeiesti de bucurie.

Toata dimineata de azi am stat intr-o asteptare crispata, deoarece o lasasem la scoala pe Vera dupa ce se trezise prea greu dimineata, avand o “anumita” stare. Stiam (din experienta dar si conform cu intuitia mea ascutita) ca asta e semn ca toata ziua va fi labila, ca va locui pe marginea plansului si ca orice mic impuls – o vorba anapoda, o corectura verbala, o contradictie in termeni, o imperfectiune – o pot face sa alunece in plansul care destabilizeaza starea de bine a celorlalti, bunul mers al normalitatii dar mai ales propriul ei echilibru fragil.

Am aflat de la Susana (si de la Vio, “the religion teacher”, vorba Verei) ca intr-adevar a fost mai insistenta azi decat de obicei cu intrebarile… dar ca nimic nu a “explodat” in vreo criza (din nou Susana reuseste sa tina fraul psiho-afectiv sub control; sunt atat de recunoscatoare…).

La sfarsitul orelor, cand a coborat Veronica, am intrebat-o cald si simplu de tot: “Ai avut vreo neliniste azi, iubito?”. Ea m-a privit cu un fel de uimire, ca atunci cand esti demascat si nu pricepi cum de ti s-au citit gandurile, caci ai fi jurat ca nimic nu-ti poate trada starea interioara. A zis “mmm… nimic nu a fost in neregula azi mami, nu am fost deloc nelinistita…” si in aceeasi secunda plansul a rupt bariera pleoapelor ei tremurate de emotie. Ca un copil “vinovat” care ar spune cu inocenta “nu este adevarat, nu, nu am facut eu asa ceva” intr-un instinct de aparare a unei afectivitati coplesitor de bogate. Tensiunea pe care eu o simtisem in ea a rabufnit dar a fost bine, cu mine s-a linistit foarte rapid si am plecat in “aventura” noastra zilnica (tot ea a denumit asa drumul nostru pana acasa).

Pentru ca 102 era prea aglomerat, am luat-o pe jos si ne-am oprit intr-un parc a carui intrare este flancata de doua fantani arteziene. Am stat pe o banca, mi-a povestit cu aplomb ca la scoala se va schimba stilul de corectare si evaluare a temelor, in locul stampilelor cu pisicute, catelusi si purcei, vor fi de-acum inainte niste buline rosii si albastre. Apoi mi-a povestit despre semnul caligrafic de la limba romana care se numeste “biciul” si care poate fi de doua feluri, ridicat si rasturnat…. (pentru mine aceste povestiri de la scoala sunt absolut miraculoase, caci este un element nou si surpinzator al dezvoltarii ei in comunicare; la gradinita nu indrazneam sa sper la asa ceva).

La sfarsit, i-am propus: “Vera, vrei sa mergem acolo unde sunt leaganele si toboganele, sa te joci?”. Iar raspunsul ei a venit hotarat si natural, din adancul feminitatii si mereu ineditei ei sensibilitati: “Nu. Dar mami, mai bine sa ne plimbam un pic, ascultand asa… fosnetul fantanilor arteziene… esti de acord?”

s-a sunat de iesire? offf…

Dincolo de raportarea la orice sindrom, am gasit intotdeauna perfect explicabila angoasa Veronicai in mijlocul haosului lumesc, poate si pentru ca eu insami traiesc de cand ma stiu aceeasi crispare si lipsa de rezistenta la stresul aglomeratiilor umane. Am fost de aceea prinsa mereu intre a-mi intelege profund copilul si a-l invata sa fie permisiv si adaptativ la haos, adica sa fie asa cum nici mie si nici ei nu ne este firesc sa fim.

Totusi, noua era a scolii ne obliga sa intelegem cat de necesare sunt compromisurile in viata sociala si cat de mari trebuie sa ne fie eforturile de a depasi nevoia de ordine si perfectiune.

Sansa divina face ca, inca o data, Dumnezeu sa ne fi trimis un om foarte potrivit (invatatoarea noastra Susana) pentru ca acest proces sa fie cat mai putin traumatizant. Chiar daca simte si ea pe pielea ei intensitatea trairilor Veronicai, nevoia ei exacerbata de explicatii, extra-super-hiper-solicitarea pe care o implica educarea si integrarea unui copil ca ea si apoi… nelinistile ei in fata oricarui lucru care i se pare mai greu de digerat – cu toate acestea Susana gaseste in fiecare zi resurse interioare de energie si bunavointa pentru a detensiona la timp fiecare dintre pornirile sensibile de dezechilibrare ale Verei.

Un obstacol greu de surmontat este galagia din recreatii. Din ordinea si securitatea orei de curs, cand totul decurge sub auspiciile unor reguli si algoritmi atat de clari si cand activitatea este “intelectuala” si deci perfect agreata, dintr-o data clopotelul strident anunta “libertatea” naturii umane de a se desfasura inafara legilor stricte. Ca si cum zagazurile unui fluviu s-ar sparge si ar inunda deodata clasa, fara ca Vera sa aiba colac de salvare. Ufff. Nu e usor, nu e usor.

In astfel de momente, Veronica se inchide obosita in propria ei crispare, gurita ei se strange si manutele ei incep sa faca acele gesturi stereotipe, acele miscari scurte si repetate, ca si cum ar trasa pe o hartie imaginara o electrocardiograma. Este un fel de tic al ei, cand insoteste cu manuta tot felul de ganduri intense.

Apoi vorbeste cumva singura, incet fara sa o auda cineva. In sinea ei, ea le spune celorlalti ce sa faca, sa se duca in banca, sa nu faca firimituri pe jos de la sandvisuri, sa aiba grija sa nu le cada penarul care sta prea la marginea unei banci, etc. Privirea ei se departeaza de realitate si daca vrei sa vorbesti cu ea nu te mai poate privi in ochi si nici de auzit nu te mai poate auzi prea bine. Orice cuvant insuficient de bland pe care i l-ai adresa intr-o astfel de stare ar fi ca o grebla adancindu-se nemilos in lutul prea fragil al interiorului ei.

Isi cauta refugiul, simti privind-o cum tot ceea ce traieste este o incercare neputincioasa de a reinstaura ordinea. Atat si nimic mai mult. Ordinea si cadrul nebruiat in care si-ar putea regasi matca, ar putea rezolva alte exercitii, ar putea pune alte intrebari, ar putea zambi in fata recompenselor, si-ar putea exersa memoria, inteligenta, creativitatea si in general tot ceea ce inseamna prea-multul gandirii ei.

Ai putea crede, daca ai masura intensitatea recreatiei cu busola Veronicai, ca fiecare minut de exuberanta sociala din jurul ei este o traumatizanta experienta de viata. In realitate, nu e decat o banala pauza de scoala, cand copiii mananca sandvisul, danseaza printre banci, tipa sau discuta intre ei, glumesc, se imping, se duc la toaleta si fac lucruri atat de normale.

Plecand, imi vorbeste aproape automat, logoreic, agatandu-se ca inecatul de orice regula sau algoritm ii vine in minte pentru a-si regasi reperele si pentru a reintra in “normalul” ei.

“Mami, daca mergem la wc inainte sa plecam de la scoala, trebuie sa inchizi usa pentru ca este posibil sa vina cineva care nu este din familia mea sau care nu este tot fetita si nu este politicos sa ma vada si mami, dupa ce o luam prin paduras si ajungem in statia de autobuz, ne uitam sa vedem ce masina vine si daca este 102 ne uitam sa vedem daca este aglomerat si daca este aglomerat atunci decidem sa mergem pe jos o statie sau poate chiar doua si putem sa luam masina de acolo de unde vine si 253-ul, nu?”…………….

Scoala Veronicai

Cantecul despre scoala mea

Eu am o scoala

Eu sunt Veronica

Si eu merg la scoala

Cu doamna invatatoare

Si cu colegii mei.

 

Poezia despre scoala mea

Haide, mami,

Du-ma la scoala

La prima mea zi de scoala

Cu doamna Susana

Si cu Alexandra,

colega mea de banca.

 

Povestea despre scoala mea

A fost odata ca niciodata o fetita pe nume Veronica si ea mergea la scoala cu parintii ei. Mama a dus-o la scoala, tata a plecat la serviciu si ea i-a spus mamei “la revedere”.

Dupa aceea, ea a invatat la scoala tot felul de lucruri. La ora 12 mama a venit si a dus-o acasa pe Veronica. Veronica si-a facut temele si dupa aceea s-a jucat cu jucariile ei preferate. Sfarsit.

Povestea soricelului gri care nu isi gasea niciun prieten

A fost odată ca niciodată un şoricel gri care cunoştea multe animale. Dar el iubea doar animalele care aveau culoarea alb, negru sau gri. Trecu pe la el intai un papagal care era verde si avea coada in rosu, galben si albastru. Apoi veni o broscuta care era verde si alte animale colorate pe care el nu le iubea. Iar apoi trecu iepuraşul alb, elefantul gri si ursul panda. Se împrieteni cu ursul panda, dar odata şoricelul căzu, se lovi si muri. Apoi ursul panda tot sari si se tot lovi pentru ca apoi sa moară si sa fie din nou cu şoricelul in cer.

Prefata la „Orchestra lui Dumnezeu” de Camelia Vasiliu

« În 30 noiembrie / Doamne-Doamne m-a scos din cer /Și mi-a ales o casă, / să mă pot naște. / A venit Botezul / și m-a botezat / pe numele Veronica. » Veronica, Botezul (4 ianuarie 2012)

În cea de-a doua carte a sa, Veronica-Simona Tomescu face un salt semnificativ peste vârste în nevoia permanentă de cunoaștere și modul de înțelegere a lumii și vieții, a trăirilor și învățămintelor pe care le experimentează cu perseverență și rigurozitate, atât personal, cât și imaginar. Ele sunt surprinse în creații spontane, originale, marcate de reacții firești sau neobișnuite, de atitudini complexe, ce se deapănă într-o policromie a subiectelor și modalităților de exprimare, în acord cu gingășia și candoarea copilului de șase ani. Dacă în « Yeleldi și alte mici raze de soare » predominau fantezia și frenezia cu care mica autoare plăsmuia o lume deosebit de vie și prietenoasă, după numai un an, « Orchestra lui Dumnezeu » ni se descoperă ca o sărbătoare de «Bunavestire» a personalității Veronicăi, o promisiune a desăvârșirii unui real talent nativ.  În căutarea identității sale, autoarea își urmează calea alături de Dumnezeu, căutându-l și invocându-l în desene sau osanale acompaniate de orchestra dirijată de ea însăși, într-o atmosferă ingenuă de vibrație spirituală:

« Orchestra mea, orchestra mea, / Dumnezeu te va cânta. / Orchestra mea, orchestra mea, / Unde este Dumnezeu? / Doamne, Doamne, unde ești? / […]O, bietul nostru de Dumnezeu! / Strigară copiii.» Orchestra lui Dumnezeu(10 ianuarie 2012)

De altfel, Veronica-Simona Tomescu este vlăstarul unor părinți charismatici, convertiți la cultură, talentați la rândul lor, încercați de viață fără să fie doborâți, întăriți în putere și credință, ce și-au asumat taina suferinței mereu încrezători, întreprinzători și modești, milostivi și dăruindu-se pe sine, având ca menire fundamentală împlinirea spirituală a lor și a copilului lor.

« Mami, eu sunt soarele luminilor bune », se autodefinește Veronica, adăugând mai departe că    « luminile bune fac întotdeauna oamenii să fie buni». Soarele luminilor bune(18 decembrie 2011).

Pornind de la joc, starea de grație a autoarei la această vârsta, ea însăși pare a se pune la mintea celorlalți – copii sau adulți – ademenindu-i cu nimbul inocenței și apoi mobilizându-i în a fi părtași la o realitate mai bună. Veronica are fondul sufletesc și puterea de a ne trimite dincolo de cuvinte, concluziile și mesajele sale fiind deja impulsuri către meditații și revelații. Iată un exemplu elocvent:

«Se ia un bebeluș care se pune în burta mamei, se naște și se botează. După aceea, i se dă un lucru foarte important: Lumea! Lumea este lucrul important care-l ajută să crească… Și unde e lumea, acolo e Dumnezeu.»  Cum se naște un copil(26 aprilie 2012)

Disponibilitatea pentru a face din viață o scenă, spre a personifica orice, dar și inepuizabila creativitate, dau naștere unor îmbinări tematice surprinzătoare într-o mare varietate de subiecte,  care merită amintite în cele ce urmează prin câteva spicuiri și exemplificări, din dorința de a atrage curiozitatea cititorului pentru încă o carte ieșită din tiparele convenționale, o carte altfel.

– Iubirea, manifestată în tot și în toate, este dăruită cu nețărmurită generozitate de Veronica întregii lumi și Creatorului ei:

« Iubirea înseamnă lumina / Iubiții se iubesc la lumină… / Lumina înseamna iubirea »Iubirea înseamnă lumină (4 iulie 2012)

 « A fost odată un șarpe care era bucuros și prietenos mereu. Doar că nu iubea pe nimeni, pentru că nu știa ce este iubirea… Doctorița era o pensulă care învăța animalele lungi să picteze iubirea. Și a pictat o inimă pentru șarpe. Acum șarpele iubește pe toată lumea! » Șarpele bucuros ce nu știa iubirea (7 iulie 2012)

« Să dansăm îmbrățișarea / Să ne învârtim îmbrățisându-ne / În grădina de duminică… »  Dansul îmbrățișării  (20 mai 2012)

Sunt de remarcat sensibilitatea autoarei, intensitatea trăirilor cu bucurie maximă sau refularea unei «interiorizări speciale», rod al profundei receptivități, nevoia de împăcare, de bunătate, armonie și transcenderea către un sfârșit pozitiv, optimist.

« Am lacrimi pentru că te iubesc; nu plâng, lacrimile sunt pe fată doar ca să-mi șteargă fața…» Ce-am făcut (27 martie 2012)

– Familia, cuplul, copacul și pădurea apar carepere de echilibru ale Veronicăi, în jurul cărora gravitează, cu care se identifică, spațiul dual unde se însuflețește, în care toată dăruirea sa către ceilalți este răsplătită, nu pentru că asta ar așteapta, ci pentru că astfel se reîntregește iubirea, dând și definind sensul vieții:

« Au fost odată niște părinți-fructe ce nu aveau copii-fructe. Și a fost odată și un copil-legumă ce nu avea părinti-legumă. Când s-au întâlnit, copilul a zis: “Vă rog să fiți părinții mei!”… »  Familia Fructescu (1 iunie 2012) 

« Buburuza o iubea atât de mult pe floare încât i-a dat o îmbrațișare. Foarea spuse: / -Nu mă strânge atât de tare, Buburuză! / -Floarea mea, te iubesc atât de mult încât nici nu-mi vine să-ți dau drumul!” răspunse Buburuza. » Prințul Buburuză și Prințesa Floare (5 iulie 2012)

« Eu eram mare și mă căsătorisem cu un tată și aveam un bebeluș care de-abia era născut…» Familia Vera (12 martie 2012)

« In mâna dreaptă exista un suflet, / Este sufletul care vroia să-si găsească  un alt suflet. / […]Iar sufletul găsi o mână stângă în care era tot un suflet… / Și ei dansară în pereche / și plecară în pădure.» Suflete pereche (23 decembrie 2011)

Iată în următorul pasaj modul cum redă Veronica superlativul frumuseții. Ea extrapolează propria dragoste față de mamă și exprimă prin câteva « indicii », respectiv comparații, legătura unică dintre oricare mamă și copilul său, mama devenind cumulul suprem de referință. Cât de frumoasă poate fi mama, dacă nu cât o mamă ?

« Când vorbești fără cuvinte / este un indiciu că ești frumoasă ca un pește. / Crucea este un indiciu / că ești frumoasă ca Doamne-Doamne. / […]Dar mai ales ești frumoasă ca o mămică! » Indicii despre cât de frumoasă e mama mea(9 august 2012)

– Dumnezeu, sfinții, sărbătorile religioase, constituie temele de bază și definitorii  ale prezentului volum, autoarea punctând semnificațiile creștine de Naștere (Crăciunul) și Înviere(Paștele) ale lui Iisus Hristos, prezența crucii și a sfinților:

« Cele mai importante lucruri pentru un om în viață sunt: Dumnezeu, sfinții, nașterile, viața și copilăria.» Ce este important în viață ? (3 septembrie 2012) 

« Care e bărbatul / Care a îmbelșugat și a murit? / … Iisus s-a ghemuit încet-încet / Într-un obiect numit “moarte”. / Și a murit și deloc n-a ieșit din Doamne-Doamne; / […] Ca să vadă cum e în cer. » Care e bărbatul care a îmbelșugat și a murit? (4 ianuarie 2012)

Desigur că legatură cu divinitatea există la Veronica precum la orice copil. Față de altii, ea conștientizează această legătură și ne-o  împărtășește, însoțindu-se cu Dumnezeu ca prieten și ocrotitor în rugăciunile ei, partener în jocuri și așteptări, sau poziționându-l central și sine qua non, în miezul tuturor lucrurilor :

« Binee…. atunci eu o să vorbesc cu un vizitator de-al meu, care este Doamne-Doamne. Adică o să tac. Pentru că atunci când vorbesc cu Doamne-Doamne, ori tac, ori spun « sărumana pentru masă, Doamne-Doamne »  și îmi fac cruce după ce mănânc, ori spun rugăciuni pentru ca Doamne-Doamne să mă ajute să-mi treacă bubele sau temerile. »  selecțiuni din blogul « Identitate » (26 iulie 2012)

« Ia-mă-n brațe, Doamne! / Haide-n lumea asta mare;…»  Ia-mă-n brațe, frate (8 ianuarie 2012)

« În partea de sus a hărții / se află norii / Și în mijlocul lor este Dumnezeu. » Harta României cea nouă (11 martie 2012)

« O mămică își plimba fetița cu un cărucior / Și deodată au trecut / pe langă peștera lui Doamne-Doamne, care este în cer. / […]Și femeia l-a simțit pe Doamne-Doamne. »   Peștera lui Doamne-Doamne (24 iulie 2012)

 « …Dar Mickey a venit înainte ca vrăjitorul s-o taie pe Minnie. Și a dezlegat-o și a luat-o acasă. Apoi vrăjitorul s-a înțepat cu cuțitul și a murit. Și apoi el a urcat la Dumnezeu… Dar Dumnezeu l-a gonit, i-a spus “pleacă, pleacă!” pentru că El merita doar oamenii buni să vină la El. » Goofy vrăjitorul care a legat-o pe Minnie (2 aprilie 2012)

« …și oamenii săraci au icoane pentru că oricine trebuie să spună rugăciune seara» Ce sunt oamenii săraci?(15 februarie 2012)

« Iisus Hristos se va naște / Dacă lumea nu-i în pace, / E o lume de Împărat! » Cântecul păsărilor și ce văd eu(29 decembrie 2011)

Cele mai importante sărbători creștine integrează în sacralitate personajele create de autoarea Veronica; ele mor și învie precum Iisus, iar Doamne -Doamne și Mos Crăciun se manifestă ca și complici într-un consens cordial, alimentând curiozitatea și nerăbdarea copilului Veronica, ce se identifică astfel cu copilul universal:

« …Și Dumnezeu / Și Iisus Hristos / Și Sfânta Maria și Sfânta Veronica / Și toți sfinții au început să fie / doar creștini ortodocși / Și să nu mai creadă în ce le spune balaurul. » Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruință (22 aprilie 2012)

« …Să ne prefacem că azi e Paștele / Cântați cu noi: / Iisus învie că e Paștele! / Iisus învie că e Paștele! / Și Minnie a înviat / Când a auzit acest cântec. » Minnie a murit (9 iulie 2012)

« Doamne-Doamne, să-i spui lui Moș Crăciun / Să îmi dea pe 25 Decembrie cadouri / Să îi spui și că sunt cuminte / dar să îi și mulțumești de faptul că sunt cuminte. » Rugăciunea mea mulțumită (21 decembrie 2011)

« Sus în casa lui Moș Crăciun / Cine mai e acolo? / E un alt Moș îndrăzneț / Care știe dacă are cadourile / Pe care le-am pus eu în scrisoare… »  Sus în casa lui Crăciun (7 decembrie 2011)

–  Sentimentele umane cele mai dramatice, de fericire și tristețe, starea de singurătate, devin și ele personaje sau tărâmuri de poveste pe care Veronica le îmbracă în personificări și metafore, atenționându-ne că « trebuie să avem grijă » când apar. Tristețea va fi lăsată în căsuța ei deoarece nu e bună pentru nimeni, în opoziție cu fericirea, ce trebuie căutată mereu, ca un scop fundamental al vindecării sufletului. În « căsuța singurătățiia intrat cerul pe geamul ușii și Doamne-Doamne a făcut să nu treacă niciodată primăvara », ca o promisiune de înflorire în speranță și optimism, spre salvarea de orice tristețe. Căsuța singurătății (28 martie 2012)

« Mai demult locuiam / În Tărâmul Supărării: / […]Vreau să fiu mai fericită! / Și-am căutat / Și-am găsit Tărâmul Fericirii… » Veronica – Fericire (14 mai 2012)

« Tristețea era o groaznică, o catastrofă și o “trebuie să avem grijă”[…] / Și eu sunt fericită mereu, pentru că sufletul meu nu-mi mai poate da tristețea înapoi. »Tristețea (24 aprilie 2012)

– Aparatele vindecătoare din seria începută cu Yeleldi, deosebit de complexe, funcționale și estetice,întregesc imaginea despre infinita creativitate a Veronicăi:

« Apuqui este un aparat în forma de “L” de culoare portocalie care face oamenii să se simtă bine.» Apuqui, blogul ”Identitate” (27 decembrie 2011)

Întâlnim în creația Veronicăi – Simona Tomescu și alte subiecte și personaje variate în titluri neobișnuite și atractive precum « La nunta ta », « Vântul și perdeaua-mama », « Bucătarul », « Împăratul ochi-închiși », « 253-ul fără număr », « Mâna cu piatră și cartea din cer », « Copacul luminos al visului », « Cântecul păsărilor și ce văd eu » ș.a. Imaginația autoarei se modelează într-o multitudine de puzzeluri, reconstruind lumea surprinsă cu imperfecțiunile ei (greșeli, rătăciri, momente de pierdere a identității, nedreptăți, judecăți pripite ș.a), adunându-și personajele spre o stare de echilibru, de încredere, bunătate și iubire, ele adormind în final liniștite în « norișorul de vis ». Veronica reflectă propriile descoperiri despre natură și viață în idei clare, concise, fiecare cuvânt având rostul lui relevant în transmiterea mesajului:

« Era o nuntă la care mireasa și mirele nu dansau, pentru că nu era muzica nunții.» Nunta (23 martie 2012) 

« Astăzi plus astăzi egal mâine. / Galben plus albastru egal verde. / Toamnă minus frunze galbene egal vară. / Iarnă minus zăpadă egal primăvară. » Adunări și scăderi (5 martie 2012) 

Cele mai multe dintre textele prezentului volum sunt miniaturi ale genului epic, în care se integrează cu naturalețe eul liric. Sunt prezenți atât naratorul cât și personajele și acțiunea, cu atributele delimitării în timp și spațiu, existența intrigii, înșiruirea întâmplărilor prin povestire și dialog viu, deznodamânt și mesaj. Autoarea își exprimă direct sentimentele, gândurile și trăirile, folosind numeroase figuri de stil. Alături de  personificările omniprezente, de epitetele ce se alătură parcă implicit obiectelor descrise: « un întuneric negru melodios », întâlnim metafore absolut încântătoare, precum: « cartea s-a deschis de fericire »; « S-au dus la un doctor care le-a consultat visul »; «cineva aruncă flori prin cer »; «Iisus s-a ghemuit încet  încet / Într-un obiect numit “moarte”»; « norișorul de vis »; « sufletul meu nu-mi mai poate da tristețea înapoi » ș.a.

În ceea ce privește modalitățile de exprimare ale Veronicăi, prin cuvinte sau desene, ele sunt marcate mai ales de corectitudine, rigurozitate și acuratețe, caracteristici rar întâlnite la copiii de aceeași vârstă, cât și de firescul și cursivitatea cu care afișează ceea ce pune în scenă, totul devenind insolit și verosimil.

Concluzionând, « Orchestra lui Dumnezeu » este o carte care va face selecția cititorilor prin încărcătura spirituală intensă și mesajele extrem de categorice de neacceptare a răului;este o carte pentru segmentul de public de toate vârstele, instruit, înzestrat cu perceperea emoțiilor și aprecierea actului artistic de calitate, deprins cu reflecții adânci și neîmpiedicat de poticneli cotidiene; nu în ultimul rând, este o carte ce oglindește puritatea sufletului și delicatețea micii autoare Veronica-Simona Tomescu. Am descoperit printre rânduri capacitatea ei imensă de a recepta, de a înțelege și sintetiza din « ploaia de detalii » înconjurătoare pe cele semnificative, de a le traduce sinelui propriu, acceptând sau nu anumite lucruri sau situații, consimțind asupra lor prin filtrele afectivității, dar și ale logicii și apoi de a reda cu claritate o sumă de esențe în creații sublime, efervescente, ce îmbină simplitatea, candoarea, talentul, imaginația, cu profunzimea și istețimea ce-i depășesc vârsta fragedă. Îi dorim drum luminat în viața de artist, așa cum ea însăși prefigurează:

« Când ești inteligent înseamnă că ești un artist sau poate o artistă, adică poți să faci lucruri frumoase » Veronica-Simona Tomescu (7 septembrie 2012)

cuvant inainte

Prietena si terapeuta noastra Ana Mintici a raspuns mai mult decat bucuroasa invitatiei de a scrie cuvantul inainte al Orchestrei. O imbratisam si o iubim mai mult decat pot spune cuvintele.

Vera – metaforă, algoritm și simbol

de  psihoterapeut Ana-Maria Mintici

Mă bucur tare mult să văd că a doua carte a Verei a prins din nou contur sub mâinile plăsmuitoare și iubitoare ale mamei sale, Ana, pe care nu se poate să nu menționez încă din primele rânduri că o apreciez și o respect pentru devotamentul incredibil cu care s-a dedicat fiicei ei. Întâmpin cu mare drag cartea Verei, mai plină de sensuri, mai descoperitoare și mai metaforică, toate venind pe fondul creșterii ei din toate punctele de vedere. Scriu în deschiderea acestei cărți în calitate de psihoterapeut al Verei, deja de aproape doi ani și mărturisesc că terapia Verei a reprezentat încă de la început o aventură,  o provocare pentru mine și un mijloc de a crește, atât profesional cât și personal.

Dar să vă povestesc un pic despre cum am cunoscut-o eu pe Vera. Acum aproape doi ani, într-un parc, pe când mergeam să le vorbesc părinților despre beneficiile grupurilor de dezvoltare personală pentru copii, am întâlnit-o pe Vera, care însa nu m-a întâlnit atunci. De ce zic că nu m-a întâlnit? Pentru că în timp ce eu îi cunoșteam părinții și discutam cu ei, ea desena fascinată cu creta pe pavaj desene mari și colorate care îi înfățișau pe Mickey Mouse, Minnie și alte personaje din „Clubul lui Mickey”, în ceea ce s-ar putea numi balonul ei de săpun imaginar, din care nu a găsit ușa pentru a păși afară, se pare, ca să mă cunoască. De altfel, din primul moment în care am văzut exactitatea desenelor care parcă erau file rupte din cărtile de colorat mi-am dat seama că tocmai am întâlnit pe cineva special. Iar momentul în care ne-am cunoscut cu adevărat a fost de fapt ziua în care a venit la cabinet cu părinții ei pentru a începe un fructuos proces terapeutic.

Ana mi-a spus din primul moment ca Vera fusese diagnosticată recent cu sindromul Asperger, însă de-a lungul ședintelor am reconsiderat felul în care ea se încadrează în acest larg și totuși constrângător diagnostic, glumind cu părinții că de fapt este vorba despre „sindromul Vera”. De ce? Pentru că există aspecte la ea care nu se încadrează tocmai clar în tipologia sindromului. Dacă mă întrebați cine este Vera, v-aș răspunde cu siguranță că este în primul rând un copil din cale afară de inteligent, deosebit de creativ și talentat, cu o gândire euristică inedită, cu o nevoie acută de perfecțiune – transpusă în algoritmi și reguli create constant de ea; o fetiță a cărei sensibilitate la lumea din jurul ei crește câte un pic cu fiecare moment, toate având nucleul în bunătatea și puritatea sufletului ei.

Despre terapia cu Vera pot spune că a avut și are un curs deosebit deoarece am folosit ceea ce o diferențiază pe ea cel mai mult de sindrom – puterea metaforelor, utilizându-le în povești terapeutice sau în scenarii dramaterapeutice. Lucrul cu tehnicile acestea a dat roade în mod special în a o deschide pe plan relațional și emoțional. De asemenea, artterapia a rezonat într-un fel special cu ea, întrucât ea are o personalitate accentuată cu valențe puternic artistice, fiind deopotrivă apropiată de desen, pictură, colaj, toate deschizând un canal special de comunicare cu profunzimea ființei ei. Aspectele mai stringente din terapie au fost – ticurile, stereotipiile, fobiile – în speță teama de anumite sunete, repetiția anumitor gesturi. Cea mai bună colaborare pentru a rezolva aceste aspecte am avut-o atunci cand am lucrat cu ea utilizand propriile „arme” care sunt de data aceasta specifice sindromului–  algoritmii –  imediat se lumina găsind soluții și totul se aranja ca un puzzle, pe principiul „cui pe cui se scoate”.

Vera mai are un lucru pentru care este deosebită – la 6 ani si 3 luni i-am aplicat testul Matricelor Progresive Raven Standard forma Plus, bănuind o inteligență peste medie, în urma căruia am descoperit că Veronica se plasează undeva în afara tiparelor, întrucât scorul ei depaseste 99%  din populația românească de vârsta ei în ceea ce privește inteligența logică, plasându-se în clasa I a capacității intelectuale – intelect de nivel superior. În termeni mai populari, putem spune ca Vera este un copil genial.

Poveștile politicoase, capitolul dedicat creațiilor din cadrul terapiei își au rădăcina în mare parte într-un filon al lucrului împreună, care s-a centrat pe empatie, pe a accepta greșelile proprii și ale celorlalti (cu referință la nevoia acută de o „lume perfectă”), pe a înțelege că oamenii gândesc, simt și experimentează diferit viața și pe a construi, metaforic vorbind, o ușă în balonul ei de săpun, pe care să o lase deschisă între ea și ceilalți.

Vă invit pe această cale să pășiți pe ușa magică a ceea ce odată a fost un mic balon de săpun, în ceea ce acum este un uimitor palat al trăirilor, gândirii, creativității și talentului Veronicăi.

Multumesc!

O sa incep postand cateva pagini de la sfarsitul cartii, cu cei carora le multumim pentru existenta lor in vietile noastre. Sunt oameni dragi, carora mi-as dori ca inima mea sa le fie acoperamant cald pana la sfarsitul timpului, sa-i apere si sa-i ocroteasca cu dragostea din ea. Oameni care mi-au fost trimisi sa-mi demonstreze ca lumea nu e doar stramba si rea, ca oricat de adanca ar parea bezna, exista in ea speranta de a gasi lumina. Oamenii mei iubiti, oamenii cetatii mele, prietenii mei.

~ Mulțumiri din inimă ~

  • Părintelui monah Gavriil Găzdaru, duhovnicul familiei noastre, îngerul trimis de Dumnezeu să ne îndrume pașii către o viață curată și către lumina posibilă a mântuirii. Rugăciunile și povețele lui ne însoțesc constant, deschizându-ne porți tainice spre împlinire spirituală. Dorința Veronicăi a fost ca primul capitol al acestei cărți (“Biserica”) să fie dedicat părintelui. Doamne, ajută!
  • Psihoterapeutei noastre Ana-Maria Mintici de la Centrul de consiliere psihologică, psihoterapie și dezvoltare personală PsihArt – cea care, de aproape doi ani, însoțește cu prietenie și profesionalism pașii esențiali în dezvoltarea Veronicăi. Mulțumim și pentru cuvântul de început al acestei cărți, scris cu sinceritatea și delicatețea care-i sunt atât de caracteristice și continuăm încrezători să mergem la drum lung cu ea. Capitolul “Povești politicoase” îi este dedicat cu dragoste.
  • Cameliei Vasiliu, pentru întreaga susținere, ajutorul necondiționat și prietenia ei onestă și devotată. Prefața acestei cărți vorbește de la sine despre iubirea ei pentru Veronica și despre înțelegerea profundă și complexă a motoarelor speciale care pun în mișcare sufletul și mintea fetiței noastre.
  • Lui Leo Vastenburg (din Olanda) și lui Takeshi Ito “Gochin” (din Japonia) – minunații prieteni ai Veronicăi care, în ultimii 3 ani, au păstrat constant legătura cu ea, ajutând-o în moduri inedite și originale să descopere aventura minunată a comunicării cu lumea, chiar și în momente în care acest lucru părea a fi o provocare sortită eșecului. De asemenea, lui Leo V. îi datorăm realizarea coperții acestei cărti, pentru care îi mulțumim o dată în plus. (To Leo Vastenburg (from Netherlands) and to Takeshi Ito „Gochin” (from Japan) – Veronica’s wonderful friends who, over the past three years, constantly kept in touch with her, helping her in original & unique ways to discover the great  adventure of communication with the world, even when it seemed to be a challenge doomed to failure. Also, we owe Leo V. the achieving of this book’s cover, for which we thank him once again.)
  • Psihoterapeutei Gina Balan și artistului plastic Gabriel Tănase, cei care au condus grupul de art-terapie în cadrul căruia, timp de câteva luni, Veronica a avut o șansă în plus de a-și exprima enorma ei creativitate și în același timp de a deprinde tot mai mult limbajul interacțiunii sociale.
  • Educatoarei Oana (Trandafir) Badea, zâna bună și frumoasă de la gradinița Joe Kindergarten, cea care a găsit în “originalitatea” Veronicăi o provocare atât profesională cât și personală, raportându-se la ea cu optimism, respect și înțelegere și susținându-ne cu bucurie atât în demersurile terapeutice cât și în eforturile de a-i învăța pe cei din jur  să fie toleranți cu lucrurile pe care nu le înțelegeau. Oana a fost cea care a creat primul acord adevărat între Veronica și lume.
  • Profesoarei de pictură Alexandra-Maria Stoica, “doamna cărții cu broscuțe”, pentru naturalețea și felul special în care reușește să transmită Veronicăi tainele “magice” ale picturii, hrănindu-i pasiunea pentru această artă. Capitolul 7 al acestei carți (“Artă”) îi este dedicat, deoarece cuprinde creații minunate realizate sub îndrumarea ei.
  • Bunicilor Veronicăi care, prin existența lor, ne-au oferit privilegiul de a ne simți copii, înconjurându-ne cu căldură și asigurându-ne suportul afectiv atât de necesar pentru suflet.
  • Prietenei mele de-o viață, Viorica Chiru, cea care ne este sprijin de suflet și neprețuită mjlocitoare a minunilor dumnezeiești. Ea a fost cea care ne-a făcut legătura, în momente cruciale din viața Veronicăi, cu Oameni care s-au dovedit a fi atât de potriviți pentru a ghida pașii vulnerabili ai fetiței noastre prin jungla socială. Printre aceștia menționez pe Oana Trandafir (despre care am vorbit deja) și de asemenea pe învățătoarea Veronicăi, dna Susana Tiron, căreia îi mulțumim pentru răbdarea și calda dumneaei bunăvoință.
  • Tuturor celor care ne-au încurajat, ajutat și susținut în ultimii ani să facem față unor realități ce păreau copleșitoare. Acești oameni s-au constituit încet-încet într-un mic grup de “fani” ai Veronicăi, care îi urmăresc cu interes evoluția și activitatea, rezonând și oferindu-i feed-back-uri într-o manieră caldă și motivantă.

Mulțumim cu recunoștință vie bunului Dumnezeu pentru marea binecuvântare de a ne fi dat-o pe Veronica, transformându-ne pentru veșnicie în devotați mărturisitori ai Iubirii absolute!

Familia Ana, Veronica și Dan Tomescu

in curand…

Gata! Cea de-a doua carte a Veronicai a fost introdusa in cuptorul tipografiei, foarte curand o vom putea darui lumii. Mii de ace in inima mea de mama ma dor si ma vindeca intr-o acupunctura emotionala mereu noua pentru mine, mereu mai intensa.

Pentru prietenii nostri dornici sa vada mici „flash-uri” din acest proiect, voi mai posta pe blog fragmente din carte, cuvantul inainte scris de Ana Mintici, prefata cartii scrisa de prietena noastra Camelia Vasiliu, pagina noastra de multumiri din inima, etc.

Voi incepe cu coperta cartii, realizata de bunul nostru prieten Leo Vastenburg din Olanda.

BRAVO VERONICA NOASTRA!

I’m a monster

I’m a big and yellow creature

With one big green eye

Scary hands and scary legs

A scary nose and a scary mouth

I’m a big big big

I’m a big big big

Monster

Monster

I’m a scary monster

And I can eat people

When they got closer to me.

Explicatie (cam) inutila: manuscrisul cu aceste versuri „rock” (daca nu chiar heavy metal) arata asa deoarece sunt scrise pe spatele foarte proaspetei picturi.

In alta ordine de idei… mi se pare mie, sau astazi s-a cam clatinat conceptul de pacifism?

So don’t come closer, it’s a little bit dangerous :))

Rugaciunea racelii (care se spune si dimineata si seara)

Intai spune rugaciunea „Inger, ingerasul meu” si dupa aceea rugaciunea aceasta:

Doamne, Doamne, Dumnezeule

Te iubim,

Te rog sa ma faci bine

Pentru ca am nasul infundat

Si pentru ca toata familia mea este racita,

Chiar si duhovnicul meu.

Suntem raciti, Doamne

Sfant, sfant, sfant esti Dumnezeule,

Fa-ne bine

Pe mine, Veronica

Pe mama mea Ana,

Pe tatal meu Dan

Si pe duhovnicul meu Gavriil.

Amin.

 

Peppa, George & Grandpa Pig are visiting a princess

We are going on a flying train

A flying train

A flying train

We are going with the flying train

To visit the princess.

 

We love visiting a princess!

But I don’t love it

I don’t love it,

I’m just a little boy pig named George

And I don’t love visiting a princess.

 

We are Peppa, George & Grandpa Pig!

I’m Grandpa Pig 

And I am the train driver,

We are going to visit the princess.

Peppa s-a dus in Rai

Peppa s-a dus la târg. N-a văzut nimic frumos. Ea a văzut un om urât și negru care a venit la ea și a spus: ”Purcelușo, ești urâtă!”. I-a spus așa pentru că omul urât așa crede, că toate lucrurile frumoase sunt urâte. Peppa n-a răspuns nimic. Ea s-a dus la biserică și atunci când a intrat s-a îndrăgostit de o icoană. Atunci, ea a îmbătrânit dar era o bătrână bună datorită icoanei.

Pentru că era bătrână, Peppa a murit și pentru că era bună, Dumnezeu a dus-o în Rai.

Rugaciuni la venirea duhovnicului

Rugaciune de seara

Doamne, Dumnezeule

Te iubim!

A trecut ziua, 

Noapte buna sa-i zici familiei mele,

Vecinilor mei

Si buna seara, Doamne!

Sa ai un somn frumos

Si-atunci cand Te vei trezi

Sa-l vezi pe duhovnicul nostru Gavriil.

Amin.

 

Rugaciune de dimineata

Oare unde o fi noaptea? 

Dimineata a venit.

Bine ca L-ai adus pe parinte, Doamne,

Parintele ce ne e nostru-duhovnic,

Ce ne face mereu sfestanie casei,

Gavriil.

Doamne Dumnezeule,

Sa le zici buna dimineata

parintilor mei, bunicilor mei

Si chiar si prietenilor mei.

Amin.

Plecarea supra-randului

A fost odata ca niciodata un rand, un supra-rand si un sub-rand. Supra-randul a plecat si i-a lasat singuri pe rand si pe sub-rand. Sub-randul il iubea tare mult pe supra-rand. Randul il iubea tare mult pe supra-rand, de asemenea. Supra-randul putea sa zboare in cer. Putea sa se duca sa se uite la soare. 

Dupa ce s-a uitat la soare, s-a intors la sub-rand si la rand. Supra-randul spuse:

Va iubesc foarte mult, sub-randule si randule!

Si enciclopediile au o limita

Vera continua sa refuze cu trainicie sa raspunda intrebarii „cum te cheama?”, absolut oricine ar intreba-o. Paradoxal, caci nu este deloc refractara la dialogul cu oamenii, nu le mai ocoleste de mult privirea, dimpotriva, as spune ca sustine privirile interlocutorilor mai mult decat i-ar putea cere cineva (atata timp cat gaseste interes in ceea ce i se spune sau daca ea insasi este cea care explica ceva). Azi de pilda, urcam cu liftul la mamaia, noi doua plus o doamna din bloc.

– Buna ziua, tu la ce etaj mergi? a interogat-o Vera imediat.

– Buna iubita, la 7, a raspuns zambind binevoitoare doamna. Dar tu?

Apoi, a urmat genul acela de explicatie enciclopedica, tipica Veronicai, insotita de grimase simpatice si de modulatii expresive ale vocii, ale gesturilor, ale mainilor, ale fetei, dand importanta fiecarui cuvant in parte, ca si cum ar exprima nu un lucru banal, ci intreg misterul existentei noastre in univers.

– Noi mergem la etajul 4, pentru ca acolo locuieste mamaia mea, adica mama mamei mele si mergem la ea ca sa-i aratam si ei aceasta buburuza albastra pe care am cumparat-o azi (si-i baga in ochi jucaria proaspat cumparata de la benzinarie) sa-i spunem si ei ca am botezat-o cu numele Mia, pentru ca asa este in cartea de romana de la scoala traditionala nr […], unde ma duc eu si unde lectiile le face o buburuza care se numeste asa, cu numele acesta. Ai inteles?

Amuzata, doamna raspunde afirmativ si o intreaba in modul cel mai firesc cu putinta:

– Dar cum te cheama pe tine?

Brusc, Vera se retrage din dialog, o muta crispare ia locul avantului de comunicare, ochii ei se intorc spre mine si ma tintuiesc elocvent, buzele se strang intr-o tacere ferma care imi cere de mult timp acelasi lucru categoric: „mami, asta zi tu, te rog!”.

fragmente de sindrom

– mami, sunt gata de culcare, vii te rog langa mine?

– vin in doua minute.

– bine. doua minute inseamna de doua ori saizeci de secunde, deci eu incep sa numar…

(dupa aproximativ un minut)

– sunt gata, Vera, am terminat ce aveam de facut.

– dar mami, nu s-au terminat inca cele doua minute… de ce-ai venit mai repede decat ai spus ca vii?