Concertul personajelor cu sindromul Albastru

Eu sunt o pisicuta

Cu sindromul Albastru

Hello Kitty ma numesc

Am funda si bluza albastra

Si am niste prieteni

de sindromul meu.

Cineva pe nume Donald

cu palarie si bluza albastra.

Cineva pe nume Goofy

cu pantaloni albastri.

Cineva pe nume Mia 

Care fiind o buburuza

are aripi albastre

Cineva pe nume George

Care este fratele purcelusei Peppa

si are bluza albastra,

Un magarus pe nume Aiurel

care are pielea albastra

Si Fifi – Floricica

cu salopeta si petalele albastre.

Facem dansuri si cantece

Si prezentam spectatorilor

ce avem fiecare albastru.

Anunțuri

Mia Buburuzica

Eu sunt o mică

Buburuzică

Albăstrică

Cu o mică umbrică.

Doar că umbrica

Nu e albăstrică

Ci este negrică

Ca orice umbrică.

Numele meu este Mia

Și învăț limba românică

Cu o cărticică

Și cu o Veronicuță

De la o școliță.

I’m presenting my colors

Colors make me happy

Pink makes me happy

because I’m a girl

And girl loves pink

And because pink is my dress.

Mommy’s computer is red

And red makes me happy

because I’m a girl

And girls like red

And red are my pants.

The blanket in the living-room is green

And green makes me happy

Because my playing bowl is green

And it can be used as a hat for my daddy,

This is my daddy,

Look at his hat!

At my homework at school

I’m making Romanian lessons

With Mia the ladybird

She is a blue ladybird

And blue makes me happy

Because my mommy’s eyes are blue too.

Colors make me happy

All the colors in the world make me happy.

Red, pink, yellow

Purple, green and blue

White and black and orange

Brown and grey

And all the colors in the world

make me happy!

sa ne plimbam un pic, ascultand fosnetul fantanilor arteziene

Sunt sigura ca exista o anumita intensitate a vietii cotidiene pe care parintii de copii cu nevoi speciale o inteleg dincolo de explicatii si lamuriri. Rutina acestor parinti (printre care am avut sansa sa ma numar) este sinonima cu un consum interior inzecit fata de cel al majoritatii parintilor, fie si doar pentru ca este atat de… permanent. Tragi sarguincios de tine, clipa de clipa, ca sa ajungi la intelegerea fenomenului care il face pe copilul tau sa fie “altfel” in societate, in ochii celorlalti, in scoala, in parc, pe strada, in casa, in el insusi, peste tot. Nimic nu stagneaza si fiecare mic segment de crestere si dezvoltare a copilului aduce dupa sine necesitatea unor noi eforturi din partea parintilor, de a „creste” si ei, de a se replia pe noile experiente si de a-si intrece vechile limite de rezistenta si pricepere. Ca si cum ai escalada o stanca abrupta, fiecare colt de piatra care iti sangereaza palmele (si inima) te sperie si te doare, pare ca te pedepseste pentru nemarturisite pacate dar in acelasi timp te curata, te caleste si te apropie mai mult de cer.

Lucruri pe care le experimenteaza toti ceilalti copii, oboseala, o zi mai proasta, o stare de agitatie sau neliniste, o mica plictiseala, un rasfat sau o reactie incapatanata, toate acestea sunt pentru noi potentiale manifestari “de sindrom”, nu ne putem relaxa spunand “deh, trece” pentru ca stim atat de bine ca, desi par banalitati, ele sunt reactii care se adauga firii lor, ca niste fulgi de zapada care mai tarziu in viata ii pot inzapezi in propriile lor neputinte si reactii.

In contra-partida, trebuie sa spun ca satisfactiile si fericirea pe care ti le aduc acesti copii echilibreaza si rasplatesc toate eforturile supra-omenesti la care te obliga. Expresii si gesturi de obicei banale pentru ceilalti, pentru acesti copii au intelesuri infinite, sensuri nebanuit de profunde si sunt surse dumnezeiesti de bucurie.

Toata dimineata de azi am stat intr-o asteptare crispata, deoarece o lasasem la scoala pe Vera dupa ce se trezise prea greu dimineata, avand o “anumita” stare. Stiam (din experienta dar si conform cu intuitia mea ascutita) ca asta e semn ca toata ziua va fi labila, ca va locui pe marginea plansului si ca orice mic impuls – o vorba anapoda, o corectura verbala, o contradictie in termeni, o imperfectiune – o pot face sa alunece in plansul care destabilizeaza starea de bine a celorlalti, bunul mers al normalitatii dar mai ales propriul ei echilibru fragil.

Am aflat de la Susana (si de la Vio, “the religion teacher”, vorba Verei) ca intr-adevar a fost mai insistenta azi decat de obicei cu intrebarile… dar ca nimic nu a “explodat” in vreo criza (din nou Susana reuseste sa tina fraul psiho-afectiv sub control; sunt atat de recunoscatoare…).

La sfarsitul orelor, cand a coborat Veronica, am intrebat-o cald si simplu de tot: “Ai avut vreo neliniste azi, iubito?”. Ea m-a privit cu un fel de uimire, ca atunci cand esti demascat si nu pricepi cum de ti s-au citit gandurile, caci ai fi jurat ca nimic nu-ti poate trada starea interioara. A zis “mmm… nimic nu a fost in neregula azi mami, nu am fost deloc nelinistita…” si in aceeasi secunda plansul a rupt bariera pleoapelor ei tremurate de emotie. Ca un copil “vinovat” care ar spune cu inocenta “nu este adevarat, nu, nu am facut eu asa ceva” intr-un instinct de aparare a unei afectivitati coplesitor de bogate. Tensiunea pe care eu o simtisem in ea a rabufnit dar a fost bine, cu mine s-a linistit foarte rapid si am plecat in “aventura” noastra zilnica (tot ea a denumit asa drumul nostru pana acasa).

Pentru ca 102 era prea aglomerat, am luat-o pe jos si ne-am oprit intr-un parc a carui intrare este flancata de doua fantani arteziene. Am stat pe o banca, mi-a povestit cu aplomb ca la scoala se va schimba stilul de corectare si evaluare a temelor, in locul stampilelor cu pisicute, catelusi si purcei, vor fi de-acum inainte niste buline rosii si albastre. Apoi mi-a povestit despre semnul caligrafic de la limba romana care se numeste “biciul” si care poate fi de doua feluri, ridicat si rasturnat…. (pentru mine aceste povestiri de la scoala sunt absolut miraculoase, caci este un element nou si surpinzator al dezvoltarii ei in comunicare; la gradinita nu indrazneam sa sper la asa ceva).

La sfarsit, i-am propus: “Vera, vrei sa mergem acolo unde sunt leaganele si toboganele, sa te joci?”. Iar raspunsul ei a venit hotarat si natural, din adancul feminitatii si mereu ineditei ei sensibilitati: “Nu. Dar mami, mai bine sa ne plimbam un pic, ascultand asa… fosnetul fantanilor arteziene… esti de acord?”