s-a sunat de iesire? offf…

Dincolo de raportarea la orice sindrom, am gasit intotdeauna perfect explicabila angoasa Veronicai in mijlocul haosului lumesc, poate si pentru ca eu insami traiesc de cand ma stiu aceeasi crispare si lipsa de rezistenta la stresul aglomeratiilor umane. Am fost de aceea prinsa mereu intre a-mi intelege profund copilul si a-l invata sa fie permisiv si adaptativ la haos, adica sa fie asa cum nici mie si nici ei nu ne este firesc sa fim.

Totusi, noua era a scolii ne obliga sa intelegem cat de necesare sunt compromisurile in viata sociala si cat de mari trebuie sa ne fie eforturile de a depasi nevoia de ordine si perfectiune.

Sansa divina face ca, inca o data, Dumnezeu sa ne fi trimis un om foarte potrivit (invatatoarea noastra Susana) pentru ca acest proces sa fie cat mai putin traumatizant. Chiar daca simte si ea pe pielea ei intensitatea trairilor Veronicai, nevoia ei exacerbata de explicatii, extra-super-hiper-solicitarea pe care o implica educarea si integrarea unui copil ca ea si apoi… nelinistile ei in fata oricarui lucru care i se pare mai greu de digerat – cu toate acestea Susana gaseste in fiecare zi resurse interioare de energie si bunavointa pentru a detensiona la timp fiecare dintre pornirile sensibile de dezechilibrare ale Verei.

Un obstacol greu de surmontat este galagia din recreatii. Din ordinea si securitatea orei de curs, cand totul decurge sub auspiciile unor reguli si algoritmi atat de clari si cand activitatea este “intelectuala” si deci perfect agreata, dintr-o data clopotelul strident anunta “libertatea” naturii umane de a se desfasura inafara legilor stricte. Ca si cum zagazurile unui fluviu s-ar sparge si ar inunda deodata clasa, fara ca Vera sa aiba colac de salvare. Ufff. Nu e usor, nu e usor.

In astfel de momente, Veronica se inchide obosita in propria ei crispare, gurita ei se strange si manutele ei incep sa faca acele gesturi stereotipe, acele miscari scurte si repetate, ca si cum ar trasa pe o hartie imaginara o electrocardiograma. Este un fel de tic al ei, cand insoteste cu manuta tot felul de ganduri intense.

Apoi vorbeste cumva singura, incet fara sa o auda cineva. In sinea ei, ea le spune celorlalti ce sa faca, sa se duca in banca, sa nu faca firimituri pe jos de la sandvisuri, sa aiba grija sa nu le cada penarul care sta prea la marginea unei banci, etc. Privirea ei se departeaza de realitate si daca vrei sa vorbesti cu ea nu te mai poate privi in ochi si nici de auzit nu te mai poate auzi prea bine. Orice cuvant insuficient de bland pe care i l-ai adresa intr-o astfel de stare ar fi ca o grebla adancindu-se nemilos in lutul prea fragil al interiorului ei.

Isi cauta refugiul, simti privind-o cum tot ceea ce traieste este o incercare neputincioasa de a reinstaura ordinea. Atat si nimic mai mult. Ordinea si cadrul nebruiat in care si-ar putea regasi matca, ar putea rezolva alte exercitii, ar putea pune alte intrebari, ar putea zambi in fata recompenselor, si-ar putea exersa memoria, inteligenta, creativitatea si in general tot ceea ce inseamna prea-multul gandirii ei.

Ai putea crede, daca ai masura intensitatea recreatiei cu busola Veronicai, ca fiecare minut de exuberanta sociala din jurul ei este o traumatizanta experienta de viata. In realitate, nu e decat o banala pauza de scoala, cand copiii mananca sandvisul, danseaza printre banci, tipa sau discuta intre ei, glumesc, se imping, se duc la toaleta si fac lucruri atat de normale.

Plecand, imi vorbeste aproape automat, logoreic, agatandu-se ca inecatul de orice regula sau algoritm ii vine in minte pentru a-si regasi reperele si pentru a reintra in “normalul” ei.

“Mami, daca mergem la wc inainte sa plecam de la scoala, trebuie sa inchizi usa pentru ca este posibil sa vina cineva care nu este din familia mea sau care nu este tot fetita si nu este politicos sa ma vada si mami, dupa ce o luam prin paduras si ajungem in statia de autobuz, ne uitam sa vedem ce masina vine si daca este 102 ne uitam sa vedem daca este aglomerat si daca este aglomerat atunci decidem sa mergem pe jos o statie sau poate chiar doua si putem sa luam masina de acolo de unde vine si 253-ul, nu?”…………….

Anunțuri

5 gânduri despre „s-a sunat de iesire? offf…

  1. Petre spune:

    Ordine si perfectiune in aparenta dezordine, Sunt lanturile firesti ale dezvoltarii libertatii.
    Ceea ce numim libertate este cea mai puternica dintre aceste lanturi, cu toate ca verigile-i stralucesc in soare,luandu-va ochii.
    Si ce sunt aceatea daca nu fragmente din voi insiva pe care vreti sa le indepartati spre a deveni liberi
    Si daca exista o ingrijorare pe care voiti a o alunga, aceasta a fost aleasa de voi insiva mai degraba decat v-a fost impusa.
    Iar daca exista o frica pe care vreti a o risipi,locul acesteia este in inima voastra si nu in mana temutului „tiran”.
    Dar cum va veti ridica deasupra zilelor si noptilor voastre, daca nu va veti rupe lanturile cu care, in zorii intelegerii voastre, v-ati si incarcat ora amiezii.
    Intradevar ,toate lucrurile amestecate sunt in firea noastra intima intr-o constanta imbratisare, cele dorite cu cele nedorite, cele ce va repugna cu cele nespus de placute,
    Acestea toate laolalta in noi salasuiesc-lumini si umbre- perechi in stransa unire.
    Iar cand umbra se destrama si dispare, lumina care intarzie devine umbra unei alte lumini.
    Si ,astfel, libertatea noastra, pierzandu-si piedicile, devine ea insasi piedica unei si mai mari libertati.

  2. chiru viorica spune:

    Hello everybody! este prima datasau, poate a doua cind scriu pe acest blog, apropiat sufletului meu. Citind ce scrie Petre realizez de unde talentul Anei in a insira pe hirtie(sau oriunde) cuvinte ce stiu sa ajunga la suflet. Este un dar de la Dumnezeu. Este ca in pilda talantilor, cu cei care stiu sa isi inmulteasca talentele. Ma bucur mult ca sunt unul din oamenii alesi a-ti fi alaturi,Ana!!!
    Nu prea are legatura cu zapaceala si haosul din recreatii. Dar, pina la urma, sunt doar 3 recreatii intr-o zi si alte sute de minute pe linga ele. Le minimalizam efectul si totul devine mai placut. Spor la scris. As fi in stare sa citesc pe nerasuflate o carte scrisa de tine. Poate ca te cunosc si imi este apropiat stilul. Salutari si lui Petre. VIO

  3. Petre spune:

    Vio si Ana ,admir prietenia voastra,pe care am observat-o intr-o recreatie a voastra de la Liceul de Arhitectura din Bucuresti”Cine se aseamana se aduna”.La fel va admir si acum.Sunteti mame exemplare. Dumnezeu sa va ajute si sa va binecuvanteze familiile voastre in menirea ce o aveti in aceasta viata.

  4. chiru viorica spune:

    Multumim Petre,asemenea. Eu am cunoscut un om deosebit care a ramas la fel in sufletul meu. Pur si simplu,am citit ce ai scris, mi-a placut si am adaugat. nimic mai mult. Doar admiratie si respect pentru oamenii talentati. E nevoie de cit mai multi pentru a deveni mai buni. Again,meee…Vio

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s