sa ne plimbam un pic, ascultand fosnetul fantanilor arteziene

Sunt sigura ca exista o anumita intensitate a vietii cotidiene pe care parintii de copii cu nevoi speciale o inteleg dincolo de explicatii si lamuriri. Rutina acestor parinti (printre care am avut sansa sa ma numar) este sinonima cu un consum interior inzecit fata de cel al majoritatii parintilor, fie si doar pentru ca este atat de… permanent. Tragi sarguincios de tine, clipa de clipa, ca sa ajungi la intelegerea fenomenului care il face pe copilul tau sa fie “altfel” in societate, in ochii celorlalti, in scoala, in parc, pe strada, in casa, in el insusi, peste tot. Nimic nu stagneaza si fiecare mic segment de crestere si dezvoltare a copilului aduce dupa sine necesitatea unor noi eforturi din partea parintilor, de a „creste” si ei, de a se replia pe noile experiente si de a-si intrece vechile limite de rezistenta si pricepere. Ca si cum ai escalada o stanca abrupta, fiecare colt de piatra care iti sangereaza palmele (si inima) te sperie si te doare, pare ca te pedepseste pentru nemarturisite pacate dar in acelasi timp te curata, te caleste si te apropie mai mult de cer.

Lucruri pe care le experimenteaza toti ceilalti copii, oboseala, o zi mai proasta, o stare de agitatie sau neliniste, o mica plictiseala, un rasfat sau o reactie incapatanata, toate acestea sunt pentru noi potentiale manifestari “de sindrom”, nu ne putem relaxa spunand “deh, trece” pentru ca stim atat de bine ca, desi par banalitati, ele sunt reactii care se adauga firii lor, ca niste fulgi de zapada care mai tarziu in viata ii pot inzapezi in propriile lor neputinte si reactii.

In contra-partida, trebuie sa spun ca satisfactiile si fericirea pe care ti le aduc acesti copii echilibreaza si rasplatesc toate eforturile supra-omenesti la care te obliga. Expresii si gesturi de obicei banale pentru ceilalti, pentru acesti copii au intelesuri infinite, sensuri nebanuit de profunde si sunt surse dumnezeiesti de bucurie.

Toata dimineata de azi am stat intr-o asteptare crispata, deoarece o lasasem la scoala pe Vera dupa ce se trezise prea greu dimineata, avand o “anumita” stare. Stiam (din experienta dar si conform cu intuitia mea ascutita) ca asta e semn ca toata ziua va fi labila, ca va locui pe marginea plansului si ca orice mic impuls – o vorba anapoda, o corectura verbala, o contradictie in termeni, o imperfectiune – o pot face sa alunece in plansul care destabilizeaza starea de bine a celorlalti, bunul mers al normalitatii dar mai ales propriul ei echilibru fragil.

Am aflat de la Susana (si de la Vio, “the religion teacher”, vorba Verei) ca intr-adevar a fost mai insistenta azi decat de obicei cu intrebarile… dar ca nimic nu a “explodat” in vreo criza (din nou Susana reuseste sa tina fraul psiho-afectiv sub control; sunt atat de recunoscatoare…).

La sfarsitul orelor, cand a coborat Veronica, am intrebat-o cald si simplu de tot: “Ai avut vreo neliniste azi, iubito?”. Ea m-a privit cu un fel de uimire, ca atunci cand esti demascat si nu pricepi cum de ti s-au citit gandurile, caci ai fi jurat ca nimic nu-ti poate trada starea interioara. A zis “mmm… nimic nu a fost in neregula azi mami, nu am fost deloc nelinistita…” si in aceeasi secunda plansul a rupt bariera pleoapelor ei tremurate de emotie. Ca un copil “vinovat” care ar spune cu inocenta “nu este adevarat, nu, nu am facut eu asa ceva” intr-un instinct de aparare a unei afectivitati coplesitor de bogate. Tensiunea pe care eu o simtisem in ea a rabufnit dar a fost bine, cu mine s-a linistit foarte rapid si am plecat in “aventura” noastra zilnica (tot ea a denumit asa drumul nostru pana acasa).

Pentru ca 102 era prea aglomerat, am luat-o pe jos si ne-am oprit intr-un parc a carui intrare este flancata de doua fantani arteziene. Am stat pe o banca, mi-a povestit cu aplomb ca la scoala se va schimba stilul de corectare si evaluare a temelor, in locul stampilelor cu pisicute, catelusi si purcei, vor fi de-acum inainte niste buline rosii si albastre. Apoi mi-a povestit despre semnul caligrafic de la limba romana care se numeste “biciul” si care poate fi de doua feluri, ridicat si rasturnat…. (pentru mine aceste povestiri de la scoala sunt absolut miraculoase, caci este un element nou si surpinzator al dezvoltarii ei in comunicare; la gradinita nu indrazneam sa sper la asa ceva).

La sfarsit, i-am propus: “Vera, vrei sa mergem acolo unde sunt leaganele si toboganele, sa te joci?”. Iar raspunsul ei a venit hotarat si natural, din adancul feminitatii si mereu ineditei ei sensibilitati: “Nu. Dar mami, mai bine sa ne plimbam un pic, ascultand asa… fosnetul fantanilor arteziene… esti de acord?”

Anunțuri

3 gânduri despre „sa ne plimbam un pic, ascultand fosnetul fantanilor arteziene

  1. Andreea, mama Lizucai spune:

    Iti multumesc din suflet, Ana! Si eu, ca si Vera am uneori stare aia, iar „demascarea” ei vine eliberatoare. Am citit randurile si gandurile tale repede repede , ca am vazut ca ai pomenit ceva despre mine si eram curioasa. Am citit dintr-o suflare, cu Lizuca pe picioarele mele si evident ca mi-au dat lacrimile. Mi-am dat insa imediat seama ca eu si Lizuca facem ping-pong cu starile sufletesti si s-ar putea sa preia rapid starea mea. Asa ca am inceput sa ma scutur si sa ii povestesc Lizucai despre gandurile bune ale celorlalti oameni care se indreapta catre ea, ca ele constituie hrana ei sufleteasca, ca sunt ca iaurtelul pentru sufletelul ei. Si gata, a trecut :)). Ne imbratisam si ne pupam cu drag, patos si somn! Iti multumim Ana pentru gandurile tale bune. Ai scris exact vorbele mele si ma bucur pentru privilegiul de a trai o experienta atat de intensa. Grea, dar tare frumoasa. Va imbratisam cu drag, pentru ca Lizuca trage de mine sa ne pregatim de culcare! Multe ganduri calde si bune!

  2. Ana spune:

    noapte buna fetelor, dragelor, frumoaselor !
    exact asa e… acel ping pong de care zici, cunosc bine de tot sportul asta. Una din marile noastre responsabilitati – sa ramanem optimiste si fericite, sa nu deznadajduim, iar ele vor prelua totul si … vor zbura.

  3. Petre spune:

    In primul rand „fetelor” imi cer scuze daca comentariul meu nu se incadreaza in ping-pong-ul mamelor devotate „sufletelelor” lor.O fac cu admiratie pentru acest „dans al sufletelor” voastre pentru realizarea spirituala a copiilor vostri dar si cu amintirea altor generatii de mame ce nu au fost ca voi.Nu ma refer la persoane incerc sa teoretizez acest „dans al neantului” in care suntem cu totii prinsi.
    Daca as prelua limbajul Veronicai si am vrea sa ne bronzam (dezvoltam) este nevoie sa ne expunem asa cum am face in fata soarelui daca vrem sa ne bronzam.In loc sa punem alte haine,noi le dam jos.Daca vrem sa fim liberi, atunci nu ne acoperim de concepte idei si opinii. Pentru a aprofunda aceasta armonie, nu ne putem lega de concepte,asa cum nu putem sta partial imbracati si totusi sa ne bronzam complet.Nu ne vom transforma.Dar odata ce suntem cu adevarat „expusi”,putem fi transformati sau treziti intr-un mod foarte firesc.
    „Atunci cand realizarea spirituala este profunda, intreaga ta fiinta danseaza”(ADYASHANTI). Pentru ca realizarea sa fie completa,ea trebuie sa atinga trei nivele:capul,inima si zona abdominala.Poti avea o minte clara si luminata,dar fiinta ta nu danseaza.Abia cand inima incepe sa se deschida la randul ei, fiinta incepe sa danseze.Intreaga realitate pare sa invie atunci……..
    Fosnetul fantanilor arteziene aduce echilibrul intre spirit si materie. Problema cred ca este ARMONIZAREA.Cu cat exista mai multa armonizare,cu atat exista o mai mare intensificare a Adevarului,sau a radierii sale, in interiorul nostru.Binenteles ca radiaza pretutindeni.Nu avem cum scapa de razele sale.Dar pentru o vreme este util sa aducem mai multa intensificare in mediul nostru.Este util sa avem un sprijin, deoarece am putea pierde perceptia ca radiaza peste tot, tot timpul.Pe masura ce mergem in profunzime, vom simti razele sale pretutindeni,chiar daca asta nu se va manifesta intr-un mod concentrat,cu forta.Ajungem la aceasta prin intentia si dispozitia de a ne expune la experiente si locuri care o fac mai puternica.
    In fiecare retragere pe care o sustii,poti sa simti precis clipa in care retragerea ca intreg(anumite persoane mai repede, anumite persoane mai tarziu),incepe sa creeze armonie intre spirit si materie.Cand acestea se unesc, unii devin fericiti, iar altii tematori, deoarece taria devine astfel mai puternica.Aceasta armonizare este motivul pentru care se spuneca,daca doresti sa te trezesti trebuie sa fii in preajma fiintelor treze spiritual.Pot fi fiinte trezite,copaci treziti,munti treziti,rauri trezite-sau fantani arteziene.Daca suntem sensibili, putem simti atunci cand mediul inconjurator este trezit.Cand realizam ce suntem noi prin aceasta armonizare, ce facem atunci? Ne coacem incontinuu.Daca ne oprim din copt si spunem:”M-am prins!”armonizarea dintre spirit si materie iese dintr-o data din raza noastra.Daca suferi devii putin lacom.Atunci cand incepi sa vezi lumina care esti,lumina care se trezeste in tine,radiatia aceea,iti dai seama ca ea nu are nicio intentie sa te schimbe.Doar se petrece.De aici contradictia intre planificare si armonizare.Dumnezeu sa va ajute sa rezolvati aceste aspecte ale vietilor voastre.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s