Taramul DinoVladoVera

Ideea conceptului „dinovladovera” apartine lui Vlad Chiru, baietelul cu care Vera colaboreaza pentru un proiect cu dinozauri… proiect la care amandoi copiii lucreaza intens, atat de intens incat noi parintii abia mai facem fata. Cand a auzit acest titlu inventat de Vladut, Veronica a scris imediat o mica poveste… explicativa.

A fost odata ca niciodata un taram in care existau pesti, plante, copaci si ape. Un baiat si o fetita pe nume Vlad si Vera locuiau in acel taram si ei vazusera o creatura interesanta. Era verde si periculoasa. Ce putea fi? Era doar un dinozaur.

De aceea si taramul se numea… DinoVladoVera.

George meets some dinosaurs

Once upon a time, there was a boy pig named George. He had a favorite animal. A dinosaur. He went with his favorite toy, who was also a dinosaur, at the land of dinosaurs.

Now he reached the land of the dinosaurs. First, he saw a transparent wall with a hole in it. Behind that transparent wall was a dangerous dinosaur that looked like George’s toy. The dinosaur was hungry. George gave the dinosaur some fish to eat. Then, George saw another dinosaur. It was strange, he had very long neck and tail. He was very big. But very kind and he played with George’s toy dinosaur.

George wanted to give the Long-Neck-And-Long-Tail-Dinosaur some flowers and leaves from the trees to eat. Then, in one night, George wanted to ride the Long-Neck-And-Long-Tail-Dinosaur and it was too dark. Then, the dinosaur open the light in his tummy and then the big-and-strange dinosaur was like a lighter.

George’s toy dinosaur wanted to ride another real dinosaur. A dinosaur who has many many flags on his back. Then, a dinosaur came. It was a very kind dinosaur. It was the hungry dinosaur that George’s toy dinosaur wanted to ride. George gave the dinosaur some grass from a field to eat.

The end.

 

mama-art-attack

Pentru ca este perioada in care absolut orice experienta devine subiect de art-attack, Vera a inventat unul si cu ocazia noului cuvant scris cu litere de mana. Pentru cine nu stie, art-attack inseamna ceva… un pic  mai special decat un simplu desen. El trebuie sa aiba „ceva aparte”, un adaos personal, un schepsis – ceva care sa se miste, sa iasa in evidenta, ceva facut din altceva, din resturi sau din ce avem la indemana, etc. Art-attack inseamna creativitate si joaca inepuizabila.

Deasupra desenului in cauza apar discret doua figurine decupate numai partial, astfel incat sa se poata rasuci oricand si, ca prin magie, desenul sa devina un fel de definitie ilustrata a cuvantului mama. Un castron verde cu o lingura galbena si un pahar cu apa… Mama este, asadar, fiinta care iti alina foamea si setea. Frumos, nu?

intaiul cuvant scris cu litere de mana

Din categoria acelor „banalitati” care devin repere in viata afectiva, astazi Vera a scris primul ei cuvant cu litere de mana. Cuvantul care este (sau ar trebui sa fie) pentru noi toti sinonim cu iubire, mangaiere, stabilitate, caldura, sacrificiu, leagan, incredere, refugiu, pace, imbratisare. Cuvantul de la care pleaca cele mai multe dintre trasaturile noastre, cuvantul care ne ofera (sau ne refuza) pornirea in viata. Cuvantul care are cea mai multa poezie, care are puterea de a incalzi sau dimpotriva a degera copilaria, cuvantul prin care viata insasi capata forma.

Pentru mine personal, aceasta este o zi istorica. Imi plec genele inlacrimate de emotie si multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a ingaduit sa fiu…. mama.

candva, vom avea si noi o cale de mijloc

Veronica este perceputa cu intensitate si admiratie de catre cativa oameni, cei care acceseaza (macar putin) cercul “nemuritor si rece” al manifestarilor ei. Ca un fel de fiinta stelara, un alien suav si bun, ea ii incanta si ii atrage pe aceia care au deschidere catre “altfel”, catre “going over the line”, catre “supra-randuri”. Altfel, ea este “ciudatica” (e ceva cu ea, draga, se vede totusi, am observat eu!) si tolerata in normalitate, in grupul social, ceea ce este totusi un pas important in existenta noastra.

Eu am avut intotdeauna deschiderea fireasca de a explica celor care s-au interesat de Vera ce anume “are ea”, nu doar ce diagnostic, ce eticheta, ce clasificare… ci si ce manifestari, ce nelinisti, ce trairi, ce ritm interior, ce nevoi, ce diferente intre ea si ei. Am luat aceasta decizie de mult, sa nu ascund adevarul despre ea si sa las oamenii sa ramana sau sa plece in functie de felul in care au acceptat/ suportat / interpretat respectivul adevar.

Bineinteles, aceasta decizie imi aduce uneori satisfactia curata a celui care nu are nimic de ascuns si alteori (omeneste) intrebari de genul “oare nu era totusi mai bine sa tac? Cat de bine suporta oamenii adevarurile? Cum le digera si ce decurge din eventuala lor indigestie?”…  Chiar azi, in curtea scolii, o mamica ma sfatuia prieteneste si ferm sa nu mai spun si altor mamici despre ce are Vera, deoarece precis parintii le vor vorbi copiilor despre asta si ei o vor marginaliza in timp, fara indoiala. Am tacut… Nu prea stiu sa fiu fatarnica, dar acolo unde trebuie, desigur, stiu sa tac. Si-apoi… poate chiar are dreptate, realitatea nu este asa cum si-o inchipuie Vera, asa cum o vede ea prin lentilele „sindromului ei albastru”.

Apoi am observat-o pe Vera. Pentru ea, ceilalti copii (exceptandu-i pe foarte putinii prieteni cu care colaboreaza in cadru restrans destul de bine), sunt niste entitati umane cu care relationarea trebuie sa fie asa cum si-o imagineaza si cum o poate ea. Cu detalii inutile de exprimare, cu agatari iritante in algoritmi si idei fixe, cu prezentari detaliate ale intregului ansamblu in care se incadreaza mesajul ei, cu insistenta obositoare pentru a primi raspunsuri.

Colega ei de banca A. avea azi la ea un soricel de jucarie. Veronicai i-a placut mult si a vrut sa-i spuna doar atat: sa vina si in alte zile cu Angelina, soricica balerina din ghiozdanul ei. Aparent un mesaj banal, care i-ar fi luat nu mai mult de doua-trei secunde de comunicare “normala”. Dar a fost o adevarata aventura.

Mai intai s-a dus la Susana (doamna invatatoare) si, desi toata povestea se desfasura in curtea scolii, in mijlocul harmalaiei de la ora plecarii, ea a ridicat doua degete: “Doamna, vreau sa spun ceva, pot?” / “Da, Vera, ce este?” / “As vrea sa-i spun ceva colegei mele de banca, stiti unde este?” / “Nu stiu, a venit mama ei sau altcineva si a luat-o cred” / “Ooo, dar vroiam sa-i spun ceva neaparat…”

Intre timp, pe langa noi treceau parinti si copii, se imbracau, se imbranceau, se imbratisau, vorbeau tare, grupuri de mamici discutau, baietei alergau si cadeau si tipau si radeau. Era un vuiet ce trecea pe langa “balonul de sapun” al Verei care devenise un fel de mecanism de rezolvare a acestei probleme: trebuia sa ii spuna ceva lui A. In cele din urma, am gasit-o prin multime, se imbraca si ea, era agitata (la modul normal), se grabea sa mearga in parc impreuna cu alti cativa copii din cartier (si insotitorii lor).

Veronica s-a dus in fata ei si a inceput sa vorbeasca. Din cauza agitatiei si galagiei din jur insa, cuvintele nu-i veneau coerent si liber, iar poticneala ei o facea pe A. sa isi piarda rabdarea; nu intelegea ce vrea si apoi… mai era si “ceva-ul ala ciudat” al Verei de a ataca o situatie de genul asta din care, copil fiind, mai degraba ai vrea sa pleci si sa scapi decat sa-i dai apa la moara…

“Aaamm… vroiam sa-ti spun, deci… stii ca tu ai venit azi cu o jucarie la tine… ca am vazut-o eu cand eram in clasa siiimmm, aaa…. eu vroiam sa-ti spun ca sa o aduci…mmmm…..”  a zis Vera ignorand diferenta mare de ritm dintre ea si toti ceilalti si intinzand manutele ca si cum ar fi vrut s-o tina pe loc pe colega ei. A. s-a dat inapoi putin defensiva, caci atacul Verei era nepotrivit si enervant in acel moment. Vera era pedanta, vorbea rar si sacadat (cu acute), dadea din manute ca cineva care incearca sa exprime limpede ceva complicat intr-un moment de stres maxim, se straduia sa sintetizeze un mesaj dar atat de multi factori o perturbau si nici inapoi nu putea sa mai dea… Era un chin, o problema pe care nu putea nici s-o rezolve nici s-o ignore.

In acest timp, nimeni nu statea pe loc, nimeni nu se oprise sa auda ce avea ea de zis in acel moment si ne-am tarat asa unii dupa altii, cu ghiozdanele grele, cu nervii intinsi fiecare in crisparea sau in demersul lui. Eu mereu atenta sa nu ramana vreo intrebare fara raspuns, A. sa ajunga in parc mai repede, Vera sa-si comunice pana la capat dorinta si toti oamenii din jurul nostru zumzaind ca un stup aglomerat si zgomotos.

“Pentru caaa mi-a placut acea soricica simm… de aceea te-as fi rugat sa o mai aduci si maine, aammm…. si in fiecare zi dupa aceea, adica s-o aduci mereu, ca sa ne jucam cu ea” a reusit ea in cele din urma sa-si finalizeze ideea, din mers. “Daa, da, pai o s-o mai aduc ca-mi place si mie dar hai si tu cu noi in parc poate chiar sa ne jucam cu jucaria mea vrei?” .

Am mers si noi in parc dupa copii, dar acolo A. si-a lasat jucaria in buzunarul hainei pe o banca si s-a alaturat zglobie celorlalti pe roata care se invartea mult “preaaa taaareee” pentru Vera. Era un marasm. Descurajata si istovita, Vera s-a repliat greu pe vechiul algoritm al drumului catre casa, platind constantul pret al lacrimilor… Ea nu acceptase invitatia colegilor prietenosi din placerea de a merge cu grupul in parc, ci din necesitatea de a-si indeplini acest “task”, de a se juca cu soricica aceea… fapt care, neintamplandu-se, a debusolat-o si-a intristat-o profund. Si chiar daca cineva i-ar fi dat jucaria aceea, Vera n-ar fi putut fi multumita, caci in mintea ei se nascuse deja „proiectul”, scenariul, dialogurile unui joc impreuna cu A. si Angelina-balerina…. ceea ce nu poti cere copiilor in parc, e absurd.

Asa este Vera, da. Cand o arunci in libertatea existentei firesti… ea se crispeaza in eforturile de a ordona imediat totul, dupa un plan, dupa o schema, dupa un set de reguli. Cand activitatea este prestabilita si imprevizibilul este redus cat mai aproape de zero, atunci ea se relaxeaza si scoate la iveala fragmente incantatoare din marele bulgare de diamant pe care il poarta in sine. Deocamdata, nu avem cale de mijloc…