candva, vom avea si noi o cale de mijloc

Veronica este perceputa cu intensitate si admiratie de catre cativa oameni, cei care acceseaza (macar putin) cercul “nemuritor si rece” al manifestarilor ei. Ca un fel de fiinta stelara, un alien suav si bun, ea ii incanta si ii atrage pe aceia care au deschidere catre “altfel”, catre “going over the line”, catre “supra-randuri”. Altfel, ea este “ciudatica” (e ceva cu ea, draga, se vede totusi, am observat eu!) si tolerata in normalitate, in grupul social, ceea ce este totusi un pas important in existenta noastra.

Eu am avut intotdeauna deschiderea fireasca de a explica celor care s-au interesat de Vera ce anume “are ea”, nu doar ce diagnostic, ce eticheta, ce clasificare… ci si ce manifestari, ce nelinisti, ce trairi, ce ritm interior, ce nevoi, ce diferente intre ea si ei. Am luat aceasta decizie de mult, sa nu ascund adevarul despre ea si sa las oamenii sa ramana sau sa plece in functie de felul in care au acceptat/ suportat / interpretat respectivul adevar.

Bineinteles, aceasta decizie imi aduce uneori satisfactia curata a celui care nu are nimic de ascuns si alteori (omeneste) intrebari de genul “oare nu era totusi mai bine sa tac? Cat de bine suporta oamenii adevarurile? Cum le digera si ce decurge din eventuala lor indigestie?”…  Chiar azi, in curtea scolii, o mamica ma sfatuia prieteneste si ferm sa nu mai spun si altor mamici despre ce are Vera, deoarece precis parintii le vor vorbi copiilor despre asta si ei o vor marginaliza in timp, fara indoiala. Am tacut… Nu prea stiu sa fiu fatarnica, dar acolo unde trebuie, desigur, stiu sa tac. Si-apoi… poate chiar are dreptate, realitatea nu este asa cum si-o inchipuie Vera, asa cum o vede ea prin lentilele „sindromului ei albastru”.

Apoi am observat-o pe Vera. Pentru ea, ceilalti copii (exceptandu-i pe foarte putinii prieteni cu care colaboreaza in cadru restrans destul de bine), sunt niste entitati umane cu care relationarea trebuie sa fie asa cum si-o imagineaza si cum o poate ea. Cu detalii inutile de exprimare, cu agatari iritante in algoritmi si idei fixe, cu prezentari detaliate ale intregului ansamblu in care se incadreaza mesajul ei, cu insistenta obositoare pentru a primi raspunsuri.

Colega ei de banca A. avea azi la ea un soricel de jucarie. Veronicai i-a placut mult si a vrut sa-i spuna doar atat: sa vina si in alte zile cu Angelina, soricica balerina din ghiozdanul ei. Aparent un mesaj banal, care i-ar fi luat nu mai mult de doua-trei secunde de comunicare “normala”. Dar a fost o adevarata aventura.

Mai intai s-a dus la Susana (doamna invatatoare) si, desi toata povestea se desfasura in curtea scolii, in mijlocul harmalaiei de la ora plecarii, ea a ridicat doua degete: “Doamna, vreau sa spun ceva, pot?” / “Da, Vera, ce este?” / “As vrea sa-i spun ceva colegei mele de banca, stiti unde este?” / “Nu stiu, a venit mama ei sau altcineva si a luat-o cred” / “Ooo, dar vroiam sa-i spun ceva neaparat…”

Intre timp, pe langa noi treceau parinti si copii, se imbracau, se imbranceau, se imbratisau, vorbeau tare, grupuri de mamici discutau, baietei alergau si cadeau si tipau si radeau. Era un vuiet ce trecea pe langa “balonul de sapun” al Verei care devenise un fel de mecanism de rezolvare a acestei probleme: trebuia sa ii spuna ceva lui A. In cele din urma, am gasit-o prin multime, se imbraca si ea, era agitata (la modul normal), se grabea sa mearga in parc impreuna cu alti cativa copii din cartier (si insotitorii lor).

Veronica s-a dus in fata ei si a inceput sa vorbeasca. Din cauza agitatiei si galagiei din jur insa, cuvintele nu-i veneau coerent si liber, iar poticneala ei o facea pe A. sa isi piarda rabdarea; nu intelegea ce vrea si apoi… mai era si “ceva-ul ala ciudat” al Verei de a ataca o situatie de genul asta din care, copil fiind, mai degraba ai vrea sa pleci si sa scapi decat sa-i dai apa la moara…

“Aaamm… vroiam sa-ti spun, deci… stii ca tu ai venit azi cu o jucarie la tine… ca am vazut-o eu cand eram in clasa siiimmm, aaa…. eu vroiam sa-ti spun ca sa o aduci…mmmm…..”  a zis Vera ignorand diferenta mare de ritm dintre ea si toti ceilalti si intinzand manutele ca si cum ar fi vrut s-o tina pe loc pe colega ei. A. s-a dat inapoi putin defensiva, caci atacul Verei era nepotrivit si enervant in acel moment. Vera era pedanta, vorbea rar si sacadat (cu acute), dadea din manute ca cineva care incearca sa exprime limpede ceva complicat intr-un moment de stres maxim, se straduia sa sintetizeze un mesaj dar atat de multi factori o perturbau si nici inapoi nu putea sa mai dea… Era un chin, o problema pe care nu putea nici s-o rezolve nici s-o ignore.

In acest timp, nimeni nu statea pe loc, nimeni nu se oprise sa auda ce avea ea de zis in acel moment si ne-am tarat asa unii dupa altii, cu ghiozdanele grele, cu nervii intinsi fiecare in crisparea sau in demersul lui. Eu mereu atenta sa nu ramana vreo intrebare fara raspuns, A. sa ajunga in parc mai repede, Vera sa-si comunice pana la capat dorinta si toti oamenii din jurul nostru zumzaind ca un stup aglomerat si zgomotos.

“Pentru caaa mi-a placut acea soricica simm… de aceea te-as fi rugat sa o mai aduci si maine, aammm…. si in fiecare zi dupa aceea, adica s-o aduci mereu, ca sa ne jucam cu ea” a reusit ea in cele din urma sa-si finalizeze ideea, din mers. “Daa, da, pai o s-o mai aduc ca-mi place si mie dar hai si tu cu noi in parc poate chiar sa ne jucam cu jucaria mea vrei?” .

Am mers si noi in parc dupa copii, dar acolo A. si-a lasat jucaria in buzunarul hainei pe o banca si s-a alaturat zglobie celorlalti pe roata care se invartea mult “preaaa taaareee” pentru Vera. Era un marasm. Descurajata si istovita, Vera s-a repliat greu pe vechiul algoritm al drumului catre casa, platind constantul pret al lacrimilor… Ea nu acceptase invitatia colegilor prietenosi din placerea de a merge cu grupul in parc, ci din necesitatea de a-si indeplini acest “task”, de a se juca cu soricica aceea… fapt care, neintamplandu-se, a debusolat-o si-a intristat-o profund. Si chiar daca cineva i-ar fi dat jucaria aceea, Vera n-ar fi putut fi multumita, caci in mintea ei se nascuse deja „proiectul”, scenariul, dialogurile unui joc impreuna cu A. si Angelina-balerina…. ceea ce nu poti cere copiilor in parc, e absurd.

Asa este Vera, da. Cand o arunci in libertatea existentei firesti… ea se crispeaza in eforturile de a ordona imediat totul, dupa un plan, dupa o schema, dupa un set de reguli. Cand activitatea este prestabilita si imprevizibilul este redus cat mai aproape de zero, atunci ea se relaxeaza si scoate la iveala fragmente incantatoare din marele bulgare de diamant pe care il poarta in sine. Deocamdata, nu avem cale de mijloc…

Anunțuri

8 gânduri despre „candva, vom avea si noi o cale de mijloc

  1. Cristina spune:

    Nu de putine ori mi-a trecut prin gand sa mituiesc copii ca sa se joace dupa regulile lui. Te admir ca ai curajul sa spui tuturor despre sindrom.
    Eu m-am limitat prin a-l descrie evitand termenii clinici.

    Multumim tare mult pentru carte, am citit prima pagina scrisa de manuta Verei si m-am umplut instant de lacrimi.

    • Ana spune:

      ma bucur ca a ajuns carticica la Suceava!! va strangem in brate cu mare drag!
      cat despre „curajul” acela… m-am gandit la tine cand am scris… sa nu crezi ca nu te inteleg, in toate miscarile tale sufletesti, in teama de „marginalizare” si grija pt ca M. sa nu fie etichetat si tratat ca un om bolnav si handicapat doar pt ca se stie ca are cutare sindrom….. Cunosc aceste tare omenesti ale celor multi. Cu adevarat (cum spunea si Andreea pe FB) si mie mi se pare greu si inutil sa mint… Dar nu de putine ori sunt ranita de consecintele adevarurilor. Facem fiecare dintre noi ce simtim (ca mame) ca este bine pt puii nostri.
      Va sarut dragilor!

  2. Cami spune:

    Citesc si inteleg tot, simt zbaterea ei, zbaterea ta… Inevitabil, inca se va mai lovi de asemenea situatii. Dar existati voi, tu si Tom si dna psiholog, pentru a o face sa inteleaga, pentru a-i explica mereu si mereu cum e lumea asta. La un moment dat va alege ea unde si cum sa traiasca, va sti sa se protejeze, va descoperi „calea de mijloc”. Mai e ceva timp pana atunci. Deocamdata voi sunteti cei care trebuie sa-i urmariti poticnelile, debusolarile, si sa o readuceti la echilibru. Cu timpul o vor intelege si oameni din jurul ei. Nu toti, desigur. Dar cati dintre noi ne numaram adevaratii prieteni mai mult decat pe degetele de la maini? De aceea, consider ca trebuie sa se stie despre cum e Vera (sa cunoasca – sa zicem – „ciudateniile” ei). Tocmai pentru ca atat unii parinti, cat mai ales unii dintre copii, sa descopere in ei insisi disponibilitatea de a vibra alaturi de sufletul Verei, dorinta de a o ajuta, de a o intelege si de a ramane cu ea, asa cum si langa Iisus au ramas cei 12 apostoli… Este meritoriu faptul ca A. a invitat-o in parc sa se joace impreuna. Data viitoare poate va sti sa-i ofere jucarioara Verei si sa zaboveasca macar cateva min impreuna sa se joace si scenariul Verei, inainte de a fugi la roata… Daca nu ea, atunci altcineva.
    Cat despre „ce va zice lumea”, adica parintii, si cum va fi marginalizata Vera, am indoieli sau nu mi-as face prea mari probleme. Atunci cand copiii vor vedea/auzi cum va raspunde ea la lectii, nu va mai fi marginalizata (uitandu-se de ciudateniile ei), In schimb,
    va fi invidiata… ceea ce reprezinta deja alta poveste…

    • Ana spune:

      multumesc! cum sa nu simti tu zbaterile noastre?!… blogul asta ar trebui sa se numeasca o fetita rupta din lacrimi, la cat ne facem unii pe altii sa plangem aici :)/ da, ai dreptate in multe. Despre Ana (terapeuta noastra) – te rog sa ma crezi ca de cate ori scriu cate un articol despre Vera ea este prima care imi doresc sa-l citeasca, aproape orice am scris am asteptat tainic reactia ei (care mereu vine prin sms-uri:) / Imi face enorm de mult bine sa stiu ca ea, laolalta cu noi, stie aceste umbre, nuante, fatete ale comportamentelor Verei… Caci lucrurile astea nu am timp sa i le spun la cabinet. La fel cum ma bucur enorm ca si doamna Susana (invatatoarea ei) si Vio (profesoara ei de religie) citesc despre Vera si… o inteleg mai bine. Impreuna miscam muntii din loc, sunt sigura de asta.
      Cat despre invidie, sunt sigura ca va exista, insa nu stiu de ce eu chiar nu ma tem de ea… O simt pe Vera intr-un anume fel, are o smerenie, o modestie simpla, are ceva care nu epateaza, nu zgarie, nu va invita la resentimente… Ceea ce face / spune / creeaza / raspunde la ore / castiga la concursuri / etc – ea face cu o indiferenta in fata premiilor si de asemenea cu ingaduinta si bucurie la premiile si recunoasterile altora. Asta imi da curaj pt viitor.

  3. Petre spune:

    Voi aveti deja o cale de varf.Sunteti abia la inceput de drum.Prin aceste asa zise „ciudatenii” si dialogurile aferente voi amandoua veti reusi sa descifrati codurile inteligentei: ale eului,autoanalizei si consecintele comportamentelor, altruism, carisma,intuitie creativa,dezbateri de idei atat de pretioase in prezent dar mai ales in viitor.Pe acest drum original toti cei din „echipa lui Dumnezeu” trebuie sa nu cada in capcanele mintii umane si anume:conformismul,autocompatimirea,teama de a-si recunoaste greselile si frica de riscuri.Eu am incredere in harul lui Veronica si mi-am exprimat parerea pe data de 17.07.2006 printr-o strofa dedicata ei.Sunt convins ca o stii.Doamne ajuta!

    • Ana spune:

      „In familia iubirii sosi Verona
      Un dar ceresc, un inger sfant
      O lumina, un rod, un fruct
      Un far al vietii pe pamant
      O melodie in noua lor calatorie
      Ghidati de Duhul Sfant
      Ce armonie! Ce efort
      Sa slefuiesti lumina-n diamant!”

      fragment din Odisee tomitana, de Petre Titoiu 🙂

  4. Cami spune:

    Frumos; subscriu la cuvintele bunicului Verei, de a nu cadea in capcanele mintii umane, mai ales a conformismului.

  5. Petre spune:

    Si eu subscriu la claritatea sufletelor voastre.Ai sesizat bine dintre toate capcanele,conformismul pune calus unor oameni fascinanti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s