2 ani de la diagnosticul care ne-a schimbat viata… in bine

Maine este 1 aprilie. Peste 12 zile se implinesc exact doi ani de la “verdict”, cand am si inceput sa scriu acest blog.

Doi ani de cand nelinistilor noastre li s-a dat un nume de la care pornind, am cercetat, am citit, am invatat, am depasit, am cladit si am realizat lucruri incredibile. Prin dorinta ei de “a face bine” si prin natura ei atat de speciala, fetita noastra draga a validat zi de zi toate eforturile si rugaciunile noastre din acest rastimp.

Toate s-au rostogolit uimitor catre legitimizarea si eficienta luptei noastre. Prieteni si terapeuti, educatori, invatatori si profesori, oameni buni si potriviti s-au adunat in jurul nostru cu maini intinse si cu devotament. Si acest proces continua. Cu fiecare zi de scoala in plus, Vera devine mai obisnuita cu lumea si toate inadvertentele firesti ale acesteia sunt gradat digerate fara grave nelinisti. Cu fiecare sedinta in plus, terapeutele noastre mai dau jos cate o caramida din zidul neputintelor care o impiedica pe Vera sa respire intre oameni. Cu fiecare zi daruita de Dumnezeu, Vera gaseste tot mai multe motive de a-si manifesta fericirea si de a se darui celor din jur, cu bunatate, curaj si lumina.

Doi ani in care am incercat din rasputeri sa-mi scot familia din conditia si impresia de victima, prin stradania de a privi optimist spre orice incercare. Dintr-o tulburare comportamentala care tine de autism si pe care cei mai multi (nestiind) o considera instinctiv o boala infricosatoare – am facut un curcubeu deasupra sufletelor noastre.

Am luat in brate acest sindrom cu dragoste, ca pe propriul meu copil. L-am integrat fiintei mele, familiei, vietii, constiintei mele. L-am inteles si i-am dat locul lui in structura complexa a existentei noastre. I-am folosit partile bune si i-am dat de lucru, permitand creativitatii Verei sa infloreasca nestigherita in poeme, desene si creatii uimitoare. Am adunat aceste minunate flori de gandire, spirit si inventivitate in cele doua carti scrise si desenate de Veronica insasi (si acest gen de proiecte nu se opreste aici). Am temperat partile rele ale sindromului prin terapie, discutii nesfarsite si constante, prin explicatii la fiecare doua secunde, prin educatie intensa, prin concentrare permanenta, prin implicarea in toate relatiile importante ale Verei (pentru a-i ajuta pe oamenii-cheie din viata ei sa o inteleaga mai bine) si prin credinta neclinitita in planul si puterea lui Dumnezeu.

N-am stat degeaba si nu ne-am plans de mila. Stiam ca asta ar fi fost un drum gresit, cu infundatura, stiam ca Dumnezeu ne-a incredintat o menire mult mai frumoasa si ca trebuie sa ne cladim aripi chiar si (sau mai ales) din lacrimile noastre. Astfel incat am ales sa ne asumam totul cu demnitate si curaj, si-am fost rasplatiti, o, atat de rasplatiti!

La ceasul acestei retrospective, pot spune cu mana pe inima ca pentru noi, “familia Iubirii” (cum ne numeste Vera), sindromul Asperger a insemnat o schimbare in bine a vietii. Ne-a fortat sa facem lucruri importante si salvatoare, sa putem ce era de neputut, sa nu mai cartim, sa nu ne mai speriem atat de mult, sa concretizam, sa observam atenti fiecare detaliu de comportament, sa intelegem nuante si subtilitati greu de inteles, sa cautam (si sa gasim) permanent solutii… in fine, sa stim cine suntem cu adevarat. Si sa ne transformam tot timpul, prin iubire absoluta si prin truda, in oameni din ce in ce mai buni…

Oitele care nu sunt in turma

Au fost odata 5 oite

Care ziceau: daca am fi si noi intr-o turma!

Suntem aproape toate albe

si una dintre noi este neagra

Dar n-avem nicio turma…

Suntem 4 oi albe si una neagra,

Dar toate suntem oite!

 

Ia uite, vine o oaie alba si foarte grasa

impreuna cu un om!

Omul are o pensula

si o galeata cu vopsea neagra.

Cum te cheama? au intrebat cele 5 oi.

Shirley, a raspuns oaia grasa.

Omul a inceput s-o vopseasca pe Shirley in negru.

 

Oitele au decis ca omul care a vopsit-o pe Shirley

sa fie pastorul lor

Si sa aiba un fel de turma. 

Si toti care viziteaza turma lor vor spune:

Suntem in turma impreuna cu Shirley,

oaia cea neagra!

 

 

Ghiocelul nemuritor de pe planeta Vera

Eu sunt Ghiocelul Nemuritor

de pe planeta unei fetite Vera,

Ma numesc Nemuritor pentru ca

in realitate ghioceii traiesc doar primavara

Dar eu nu mor niciodata,

Ci traiesc in toate anotimpurile. 

Eu sunt magic

Pentru ca zana Vera de pe planeta Vera

M-a vrajit si mi-a spus:

Abracadabra, hocus-pocus-preparatus

Sa nu mori niciodata!

Art-attack-ul fericirii

 Eu atat mai pot sa spun… Sa luam aminte la ce spun copiii.

Mami, mi-a venit o idee. Sa facem un fel de art-attack din sentimentele fericirii. Adica sa incercam sa fim fericiti, facand pasii de mai jos:

1. Acceptam ce vor ceilalti.

2. Sa fim generosi.

3. Sa fim in asa fel incat sa oferim ajutor celorlalti.

4. Sa ne gandim mult la ceilalti. 

5. Sa credem in Dumnezeu. 

artattck_fericirii2art_attack-ul_fericirii1

Vara lui Leo in Romania (Leo’s summer in Romania)

A fost odata ca niciodata un olandez pe nume Leo care s-a dus sa exploreze Romania. El a cunoscut o fetita iar numele ei era Veronica. Ei s-au imprietenit. Era o zi foarte frumoasa de vara si ei s-au jucat frumos impreuna intr-o casuta de vis. 

Once upon a time it was a Dutchman named Leo who went to explore Romania. He met a girl and her name was Veronica. They became friends. It was a very beautiful summer day and they played together in a dream house.

vera&leo_1