colectia de „recunoscatoare”

Am inceput sa colectionez o parte din „recunoscatoarele” Verei din discutiile de seara. Si eu si Tom am realizat ce fascinant este acest segment al exprimarilor ei; ce poarta larga spre sufletul ei ne deschide prin aparent simplele propozitii spuse in joaca; ce sursa de bijuterii veronicheze este aceasta discutie zilnica ~ ce perle putem culege de pe fundul oceanului in care traieste (in ritm si maniera proprie) sirena noastra Asperger.

23 Sept.
Sunt recunoscatoare sindromului meu pentru ca, chiar daca sunt lucruri care nu-mi plac, eu pot sa rezist si sa repar acele lucruri.

27 Sept.
Sunt recunoscatoare lui tati ca a gasit suc, dar chiar din acela de care n-am baut demult si lui Dumnezeu pentru familia mea haioasa si pentru specialitatile sindromului meu.

28 Sept.
Sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru familia mea, pentru lucrurile mele, pentru lungimea parului meu si pentru lucruri de genul asta.

Va urma.

Anunțuri

intr-un veac cu noapte mare, noi aprindem felinare

La culcare:
– Mami, te rog daca vrei sa deschizi fereastra…
– E cam frig acum, Vera… si tu esti racita. De ce vrei asta?
Si a inceput argumentarea ei atat de unica!
– Ca sa avem si noi o raza de lumina pe tavan, adica sa intre lumina de la luna, sau de la stelute sau poate chiar de la un felinar care este pe strada… Sa auzim asa, si noi, zgomotele noptii cum ar fi vantul si poate chiar sa simtim mirosul de la frunze si flori… Ce zici, mami, esti de acord? Te rooog!
Deschid fereastra, razand.
– Acum e bine?
– Da. Acum este destul de lumina incat sa putem adormi… De ce razi, mami? Am fost funny cand am zis acele lucruri? Razi cumva de dragul meu?

asa-i viata de artist, ziua vesel noaptea trist

Noul ritm de scoala impune bineinteles ca Vera sa se culce mai devreme, ceea ce contravine unor „necesitati” profunde de artist creator care dupa ora 23.00 abia incepe sa aiba ideile cele mai fertile. Aseara, dupa vreo ora in care a tot incercat sa adoarma, pe la 10 jumate ii aud deodata vocea suava:

– Mami, pot sa-ti spun ceva?
– Pai… poti… (am zis cu jumatate de gura, gandind ah si ce devreme ne trezim maine!)
Eu parca simt nevoia sa fac niste lucruri de genul creatii sau alte lucruri care se fac mai mult ziua. Este asa o nevoie in corpusorul meu….
– Asta e chiar imposibil Vera. Trebuie sa adormim cat mai curand, ca maine sa nu fii obosita la scoala, te roaga mami sa incerci.
Si din adancul sufletului ei frustrat a zis scurt, cu oarecare resemnare:
Ooofff….. bine…

Fiorul unui sens

Aceasta fotografie este facuta de Tom astazi, in curtea Bisericii Sf Visarion (in ziua hramului, chiar de Sf. Visarion). Privind-o, nu stiu sa spun cine are grija de cine, care dintre noi este mai puternica si mai inteleapta aici. Dar eu simt ca nu eu sunt aceea…
Ce mai pot rosti cu dinti inclestati de emotie este ca, inaintea acestui al doilea inceput de an scolar, sunt un vartej de sentimente si atitudini (uneori contradictorii). Ingrijorare si incredere, daruire, recunostinta, melancolie si fermitate, tandrete si hotarare, inspiratie, uimire, lumina, viata.
Imi iau in brate copilul si ma simt aripa ocrotita si ocrotitoare.

26

Somnul Arielei, un upgrade pentru discutia de seara

Anul trecut in vara, in timpul vacantei noastre la Baia de Fier, Vera a initiat un obicei de familie. Tragea de timp sa nu se culce si tot insista “Haai, va roog, spuneti-mi ce v-a placut voua cel mai mult astazi?.. Dar cel mai putin?… Acum mai spuneti-mi ceva asa de la voi, nu conteaza ce… va rooog…”. Asa a aparut si s-a impamantenit traditia unei conversatii inainte de culcare cu urmatoarele categorii clare: “Cel-mai-mult-ul-meu” (insemnand enumerarea, povestirea si scurta analiza a lucrurilor care ne-au placut fiecaruia in ziua respectiva), “cel-mai-putin-ul-meu” (evident, ce ne-a placut cel mai putin), “deloc-ul” (ce ne-a intristat) si “ceva-si-nu-conteaza-ce-ul” (aici lasand la libera alegere a fiecaruia ce sa spuna, de regula fiind mici declaratii de iubire si “pupete” intre noi).

Acest obicei ne-a insotit de-atunci permanent, timp de aproximativ un an, fiindu-ne zilnic (inainte de culcare) un bun prilej de auto-evaluare, ordonare a sentimentelor si constanta constientizare a valorilor vietii noastre. Unde mai punem ce excelenta metoda de linistire pentru Veronica, a carei nevoie de algoritmizare este oricand sinonima cu nevoia de a respira.

Anul acesta, dupa ce ne-am intors din vacanta cu prietenii olandezi, vreme de vreo doua-trei luni discutia de seara a intrat in conul de umbra al plictiselii. Devenise o rutina asupra careia Vera nu se mai putea concentra si n-am mai insistat. Pana recent, cand tot ea si-a amintit deodata ca Tom propusese intr-un timp sa restructuram si sa re-organizam discutia, astfel incat sa invie si sa ne prinda iar in farmecul unei dulci traditii de familie.

Dupa un amuzant brainstorming in 3, s-a adoptat unanim ca discutia sa se numeasca “Somnul Arielei” (cel putin pe perioada pasiunii ei pentru sirene) si sa cuprinda urmatoarele 4 categorii:
1. Placutele, care sa fie bineinteles elementele zilei care ne-au adus placere, reusitele, creatiile, satisfactiile, bucuriile, sentimentele si emotiile pozitive.
2. Neplacutele, respectiv ce ne-a adus neliniste si ce am facut pentru a rezolva situatia aparuta.
3. Recunoscatoarele, acestea fiind cuvinte si ganduri de recunostinta pentru lucrurile atat din prima cat si din cea de-a doua categorie. Pentru lucrurile bune nu trebuie niciodata sa uitam sa fim recunoscatori, se stie. Si da, putem gasi de asemenea cate ceva bun in fiecare lucru care ne aduce neplacere – efortul de a depasi, curajul, forta, ambitia, rugaciunea si in sine drumul catre iesirea din impas, din tensiune, din conflict. Acesta mi s-a parut “upgrade-ul” cel mai important al discutiei, caci dupa parerea mea recunostinta este un sentiment care aduce de la bucurie si stare de bine pana la miracole in viata noastra. Si personal, mi se pare extrem de benefic sa mergi la culcare cu gandul ca ai cui si pentru ce sa multumesti.
4. Ultima, Visele Arielei este categoria cea libera, in care spunem fiecare absolut ce vrem noi, proiectam ceva pentru viitor, rostim o nerabdare, o asteptare, o dorinta, o curiozitate, un plan, o propunere, o idee, orice (asta si ca mic exercitiu subtil de a iesi din rigoarea algoritmului absolut si de a deprinde putin din haosul si imprevizibilul vietii).

Ei si acestea fiind spuse, va multumim pentru ca ne cititi si ne sunteti alaturi cu simpatie si ganduri frumoase si va dorim… Noapte buna.

Dosarul “Nelinistea sindromului Asperger”

Vine asa cate un moment cand cresterea evidenta a Verei ma infioara si ma surprinde pana la lacrimi. Ieri mi-a propus singura-singurica un mic proiect de dezvoltare personala. Si-a facut un dosar pe care l-a numit “Nelinistea Sindromului Asperger” si mi-a zis ca vrea sa adunam in el toate acele desene pe care le facem noi impreuna cand apar starile rele de la sindrom, cele care o fac sa planga si sa depaseasca mai greu o situatie.

Este adevarat ca ne-am facut acest obicei, sa conceptualizam “crizele” asezandu-le in imagini, in tabele sintetice si explicative, apoi dandu-le culoare si depasindu-le prin joaca. Vera adora orice gen de conceptualizare si aceasta metoda da rezultate intotdeauna, ajutand-o sa inteleaga in maniera ei proprie problemele si sa treaca peste ele (sau mai degraba prin ele, in cazul ei).

Dar tot nu imi pot opri emotiile cand vad cum creste si odata cu asta, isi pune tot mai mult probleme de auto-responsabilizare.
– Mami, vreau sa punem in acest dosar toate viitoarele desene care au legatura cu problemele de la sindrom.
– Asa o sa facem, iubito. Poate ca intr-o zi nu vom mai avea de pus niciun desen in acest dosar, am zis eu mai in gluma mai in serios. Iar ea mi-a raspuns ca de obicei, matur si intelept, fara nuante ascunse, fara ocolisuri sau inflorituri inutile, ci direct in miezul mesajului ei:
– Nu, nu cred asta, pentru ca nu este ca un fel de boala care sa treaca ci … asa sunt eu.

Incepe sa ia in propriile ei manute ceea ce pana acum au facut doar parintii si terapeutii. Isi cauta solutii pentru gestionarea negurilor din relatia cu lumea si are aceste initiative pe care le vad la majoritatea adultilor din spectru. Mai toti ajung sa scrie carti despre felul lor original de a percepe si trai viata. Veronica nu va face exceptie niciodata in acest sens… Simte nevoia permanent de a invata si deprinde tehnici pentru managerierea multului ei interior si apoi de a le arata celorlalti, pentru a se face inteleasa. Caci acest “mult” devine tot mai complex iar ea are nevoie sa-l tina in fraul logicii si ordinii interioare. Altfel, haosul ar devasta-o.

O, Doamne… Vera are aproape 8 ani. Atat de mult deja? Si totusi, atat de putin pentru cate simte acest copil, pentru cate minuni face, cate lucruri se lupta sa reuseasca, pentru tot efortul ei interior de a-si raporta sensibila si perfecta ei “planeta” la aceasta lume noduroasa si nedesavarsita…

DSCN6707