Hipnoza (joc)

Mai intai Toa-ti trebuie sa ghiceasca toate cuvintele: opt, ani, Petre, cere, Vera si Ursula.

Apoi eu ii spun: 

– Spune o hipnoza si cand ghicesti una dintre hipnozele din lista mea secreta (pe care i-am aratat-o doar lui Moa-mi), aceea va fi hipnoza care se va intampla cu tine. 

Apoi eu ii spun sa se uite in ochii mei si zic:

– Unu…. Doi…. Trei…. Gataaaa! Esti hipnotizat cu hipnoza ghicita de tine!

Lista secreta a hipnozelor:

– sa adormi.

– sa n-ai voce.

– sa fii rece si negeneros.

– sa fii indragostit.

– sa ai un tic (spunand un cuvant des, de exemplu „etc”) 

– sa fii rau.

binecuvantare

– Mami, pot sa fac o gluma?

– Normal.

Se urca pe canapea, se aseaza in fata mea, cu mainile intinse lateral si se apropie de mine mult, mult, din ce in ce mai aproape.

Zic: Vera, nu prea inteleg gluma asta, mi-o poti explica un pic te rog?

– Pai da, vroiam sa exprim asa… ca eu eram o cruce si ca vin asa aproape-aproape de tine ca sa intelegi tu ca sunt o binecuvantare a ta. Ai inteles, mami?

Colectia de recunoscatoare (5)

Sunt recunoscatoare:

23 Oct. Lui Dumnezeu pentru lucrurile mele bune (cele pe care le am in viata si de la mine si de la lucrurile de langa mine) si pentru intregile zile de viitor. Si lui tati ca a luat bilete la teatru.

24 Oct. Lui Dumnezeu pentru rezistarea mea la glumele din piesa de teatru.

25 Oct. Lui tataia Petrica pentru ideea cu povestile tataiapetricheze si veronicheze pe blogul Identitate. Lui toa-ti pentru jocurile lui cu mine.

27 Oct. Lui tati pentru ca m-a ajutat sa fac o figura haioasa dintr-o frunza verde mare si lui mami pentru faptul ca lucram impreuna la cartea mea Plecarea Supra-Randului.

29 Oct. Doamnei de engleza pentru faptul ca de Halloween nu a fost chiar petrecere-petrecere (nu din aceea ca de sfarsit de clasa intai cand a fost mult haos si miscarile toate erau cu dansuri si muzica, nu pe stilul meu). Si parintilor dar mai ales lui toa-ti pentru ca a pus pe telefonul lui moa-mi soneria „I wanna be part of your world” (cantecul Arielei).

Marturii despre o fetita rupta din soare (5)

Ii multumesc cu nesfarsita dragoste doamnei Susana, pentru ca oricat de mult si profund i-as ajuta eu pe ceilalti s-o inteleaga pe Vera, trebuie sa ai cui sa vorbesti. Trebuie sa ai sansa de a gasi oameni cu disponibilitate afectiva, caractere, firi bune si altruiste, caci da – Vera are extrem de multe de daruit, insa are si nevoie de oameni care sa-i daruiasca. Aceasta daruire pe care ea o asteapta nu se masoara niciodata in bani, cadouri, jucarii, lux, confort, lucruri materiale sau note mari, premii si medalii. Ci in intelegere, rabdare, explicatii, deschidere sufleteasca, devotament. Si in relatii cu sens! Relatii care sa poarte in ele o poveste, o idee pe placul ei, un pic de magie, un strop de lumina.

Si aceasta este…

♥ ♥ ♥

Susana Tiron, învățătoarea Veronicăi.

Pe Veronica am avut norocul să o cunosc în toamna anului 2012, când a venit în clasa întâi. Știam că este un copil special, care are nevoie de atenția mea. Acest lucru m-a speriat destul de tare. Cea care m-a ajutat să depășesc această stare a fost Ana, mama Veronicăi, căreia îi mulțumesc pe această cale. Ea a fost cea care m-a ajutat întotdeauna să găsesc drumul prin labirintul întortocheat al Sindromului Asperger. Ea a fost cea care mi-a deschis ochii și am început să descopăr în Veronica un copil fragil, dar în același timp puternic, un copil bun, capabil să vadă câte ceva deosebit în fiecare persoană sau lucru, un copil dornic ”să învețe lucruri noi” așa cum spune chiar ea.

Ceea ce nu cred că știe Veronica este faptul că nu doar ea a învățat lucruri noi, ci și ceilalți din jurul ei, colegii și în primul rând eu. Colegii au învățat datorită curiozității ei. Întotdeauna atunci când nu înțelegea ceva punea întrebări suplimentare, iar când obținea adevăratul sens al noțiunii pe chipul ei apărea un zâmbet larg și sincer. Știam atunci că totul este clar.

Mulți s-ar întreba ce ar putea să învețe un adult de la un copil. Răspunsul ar fi simplu: multe. Eu am învățat să fiu mai răbdătoare. Veronica m-a făcut să-mi reamintesc de ce am ales profesia de învățător, lucru de multe ori uitat, mai ales din cauza trecerii timpului și a rutinei în general. Și piesa de rezistență, m-a făcut să încep să caut ceva bun în fiecare persoană. De cele mai multe ori, sub masca unui om dur, rece și nepăsător descoperim o fire caldă, sociabilă și jovială – o fire care a apelat la această mască pentru a reuși să răzbată într-o societate aidoma măștii. Persoanele respective au ajuns așa pentru că nu au avut o ”Vera” care să le deschidă ochii și să le facă să înțeleagă că societatea suntem noi și nu invers.

M-a frapat ușurința cu care ”inventează” un joc, o poezioară sau un cântecel și mi-a făcut o deosebită plăcere ”să călătoresc” alături de ea prin lumea lui Peppa, a oiței Shaun sau mai nou în lumea sirenelor. Aștept cu nerăbdare să descopăr noi ”aventuri” alături de ea. Sper din tot sufletul să rămână același copil fericit și bun, iar cei care intră în contact cu ea să o înțeleagă și să o îndrăgească cel puțin la fel de tare ca noi, colegii ei de clasa și eu.

Marturii despre o fetita rupta din soare (4)

♥ ♥ ♥

Paul Cojocaru

profesor de sport și instructor de arte marțiale, promotor și fondator al Terapiei 3C (recunoscută internațional) pentru recuperarea psiho-motrică a copiilor cu tulburări din spectrul autist; de 6 ani voluntar în lucrul cu aceștia.

Acum ceva timp, o d-ră terapeut mi-a lăsat un mesaj pe facebook prin care spunea că-mi apreciază munca depusă în recuperarea psihomotorie a persoanelor cu autism și că a fost plăcut impresionată să descopere că și eu, ca și dânsa, sunt un promotor și practicant al sportului în acest domeniu. Cumva impresionat, am căutat să văd ce activitate desfășoară domnișoara și nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit o postare în care apărea un desen al unei fetițe care pâna la 7 ani scrisese două cărți.

Întrebarea pe care imediat mi-am pus-o a fost: eu ce am facut până la 7 ani? Mai țin minte? Mai ține cineva minte…? Cu oarecare rușine, trebuie să recunosc că, înafară de câteva năzbâtii… mare lucru nu am făcut. Mai mult, la 40 de ani mă chinui să scriu a doua carte.

Am luat contact cu mama copilei și cu Vera. Ca într-o poveste, lucrurile au mers de la sine iar eu și Veronica parcă ne știam de când lumea. Am primit cadou o carte, scrisă și desenată de această fetiță de 7 ani. Copleșit, am răsfoit-o. Mi-a fost rușine că eu, un om matur, cu studii și cu experiență practică, mă chinui la propriu să mă adun să scriu o carte. M-am întrebat: cum e posibil ca Vera să scrie și să deseneze a doua carte și să se zbata într-un anonimat… criminal? Pagina ei de facebook numără puțin peste 200 de aprecieri în timp ce “divele” adună mii de like-uri la fiecare postare.

Și mai mare mi-a fost uimirea când am văzut că ea este diagnosticată cu sindrom Asperger. Cine nu știe ce este acesta, poate face un mic efort să se documenteze pe Google. Așa am făcut și eu…

Anul trecut am fost premiat în Canada și am avut ocazia să văd pentru prima oară cărți scrise de persoane cu autism și, mai mult decât atât, prezentate de acestea. Nu credeam că așa ceva va fi posibil în România, țara în care autismul “dispare” după vârsta de 18 ani. Lucrez de 6 ani cu persoane cu autism, am inventat o metodă de recuperare psihomotorie pentru aceste persoane, dar nu am reușit să văd lumea cu ochii lor. Cărțile scrise de Vera mi-au oferit această șansă. Înțeleg mai mult… Ceea ce doar intuiam într-o oarecare măsură, mi s-a confirmat.

AVEM șansa să înțelegem felul în care acești copii văd lumea, ne putem ghida după reperele pe care ei le au și putem aborda recuperarea funcție de ele și datorită celor trei cărți scrise și desenate de Vera. Cred cu tărie că profesorii, terapeuții sunt cei care trebuie să caute să înțeleagă și să se facă înțeleși. Un copil care nu reușește să înțeleagă sau să se facă înțeles… e doar un copil, pentru care trebuie să luptăm. Acolo ne arătăm măiestria, gradul de înaltă înțelegere și perfecționare la care am ajuns ca terapeuți sau profesori. Vera, ca și alti copii cu același sindrom sau cu alte tulburări sunt o provocare. Ei dau măsura valorii pe care o avem ca profesioniști. Nu e o muncă ușoară, e drept, dar… ce vârf  înalt se escaladează ușor?

Vera a scris și desenat deja trei cărți, până la vârsta de 8 ani. Noi ce am făcut până la această vârstă? Dacă nu am făcut mare lucru, nu ar fi târziu să începem să promovăm un talent real pe care providența a hotărât să ni-l dăruiască… Sunt mândru că am așa o amică și… peste tot pe unde merg mă laud. Atâta pot face și eu.. pentru că Vera este amica mea!

 

Prof. Paul Cojocaru

Fondator Terapia 3C ( Conștientizare, Coordonare, Concentrare)

Marturii despre o fetita rupta din soare (3)

♥ ♥ ♥

Laura Trifu, psihoterapeut, psiholog-logoped, membru fondator Centrul psihArt (consiliere psihologică, psihoterapie și dezvoltare personală)

Dacă se întâmplă să ții în mână pentru prima dată o carte de-a Veronicai, mă bucur pentru tine! 

Ocazia de a te plimba prin mintea și sufletul unui copil nu numai că îți va oferi bucuria de a călători într-o lume magică și inocentă, ci și oportunitatea reîntoarcerii către propriul tău Sine, căci atunci când privești, înțelegi, te joci și îndrăgești copilul din fața ta, automat oferi dragoste și libertate copilului din tine. Cu mare mândrie am primit invitația de a așterne aceste rânduri alături de gândurile, emoțiile și creațiile Veronicăi; cu  plăcere și cu drag am însoțit-o pe Veronica în parcursul ei terapeutic, însă mai presus de toate, cu respect și recunoștință am avut oportunitatea de a o cunoaște și de a ne primi reciproc una în viața celeilalte.

Cine este Veronica?

Veronica este mica sirenă de pe uscat cu păr lung ca al lui Rapunzel.  Este fetița isteață și calculată căreia îi place să știe exact cum stau lucrurile. Este micul observator al detaliilor care mie de regulă îmi scapă privirii. Veronica este copila  care mă încălzește cu sensibilitatea sa.  Este domnișoara în devenire despre care mă întreb cum va fi? Este camarada mea de jocuri și de sport „lauro-veronichez”. Este fotograful care suprinde în desene momente speciale din viața mea și a Dorei. Este Moș-Crăciunul care mă face să lăcrimez de fiecare dată când îmi face un cadou. Este amica cu care chicotesc și care îmi amintește de fiecare dată că sunt amuzantă.  Veronica este creativă și pasionată de tot ceea ce își propune să realizeze – fie că este un desen, un colaj, o temă pentru Laura și Dora, o felicitare sau o poveste, o va realiza cu iscusința unui meseriaș de primă mână. Veronica scrie cărți.

Veronica este unul dintre oamenii cei mai interesanți pe care i-am întâlnit.

și pe care mă bucur că l-am întâlnit.

Marturii despre o fetita rupta din soare (2)

♥ ♥ ♥

Ana Maria Mintici, psihoterapeut, fondator Centrul PsihArt (consiliere psihologică, psihoterapie și dezvoltare personală)

Plăsmuitoarea și plămăditoarea 

În căutarea cheii Asperger pentru rozul comunicării.

        Mă bucură faptul că Ana Tomescu m-a invitat să scriu iar, de data aceasta pentru a treia carte a Veronicăi. În ultimul an evoluția ei a cunoscut o creștere fulminantă și oricine o cunoaște de mică poate depune mărturie în această privință fără să clipească. Dacă mi se permite să asemuiesc procesul creșterii și creației ei cu o orchestră (amintind astfel de a doua carte a Veronicăi – Orchestra lui Dumnezeu), mama ei ar fi fără îndoială dirijorul care are grijă ca fiecare muzicant să își aleagă instrumentul potrivit, să își cânte partitura la timpul potrivit, care aduce tempoul potrivit – una peste alta – Ana aduce valoroasa resursă a organizării și acordului între părțile Veronicăi. Însă toate acestea fără a interfera cu opera – care este scrisă de către creatoare pe măsură ce se cântă –  fiind astfel doar ajutorul care cunoaște dinainte care va fi linia melodică și care o ajută pe artistă să elibereze din ea muzica în continuă formare. Ana – dirijorul – ajută de asemenea în a susține  procesul creației și a-l sprijini pentru a nu se opri, împiedicat de atâtea posibile opreliști, pe care mereu și mereu le îndepărtează din calea Veronicăi, cu îndemânare neobosită.

            Atât de mult, de frumos și cu supra-suflet a scris Ana despre Vera încât este imperios să adune într-o carte toate gândurile, toate impresiile, toate frământările și mai ales continua evaluare pe care o face atât de precis procesului de dezvoltare al fiicei ei. Noi cei apropiați suntem mereu acolo să o citim și să îi scriem în mediul virtual – pe blog – Identitate, pe Facebook; să ascultăm și să îi vorbim  în atâtea apeluri și mesaje prin telefon –  însă lângă cele trei cărți ale Verei trebuie să se așeze tipărită și a patra, care ne va dezvălui cuibul care a creat contextul tuturor creațiilor micii artiste – supra-sufletul mamei ei.

            Să revin însă asupra Veronicăi – anul acesta a fost foarte important pentru ea întrucât a fost anul cunoașterii, asumării și împrietenirii ei cu sindromul Asperger. Important pentru mine ca psihoterapeut a fost sa o ajut să își tempereze iubirea pentru sindrom și să se detașeze de el în anumite momente-cheie în care era în pericol să se identifice cu acesta și să se piardă în el. El vine cu dezavantajele și avantajele lui, așa cum am observat și discutat împreună de atâtea ori – dar este important să nu își pună ca etichetă un sindrom, întrucât astfel ar nega diferențele care o fac cu adevărat un om unic. Pentru Veronica au fost foarte importante întotdeauna regulile, generalizările și unul dintre obiectivele mele cu ea a fost să o ajut să înțeleagă că există mereu excepții de la regulă, că ea însăși este o excepție de la regulă. Pornind de la situații concrete din viața ei cum ar fi o simplă sticlă de apă uitată în bancă la școală și descoperită într-o altă zi alături de noua sticlă de apă adusă – situație care strica algoritmul zilnic – am lucrat pe a găsi bucurie în momentele care sunt mereu surprinzătoare, diferite, în a nu generaliza mereu, pentru a nu trebui să fie pusă continuu în situația de a crea reguli și a găsi excepții. Mai mult, dacă i se oferă o regulă făcută de altcineva nu trebuie să o accepte mereu ca general valabilă, ci poate evalua utilitatea și observa excepțiile ei posibile.

            Anul acesta am lucrat cu ea și cateva ședințe de terapie asistată de animale, mai exact cu cele două pisici pe nume Fulga și Portocale. Cele mai importante rezultate au fost îmbunătățirea abilităților de interrelaționare și de comunicare nonverbală. A avut de învățat despre cum să se apropie, cum să inițieze contactul, cum să observe interesul celuilalt pentru interacțiune, cum să îl mențină – toate acestea la nivel gestual, non-verbal. Pe plan emotional a beneficiat de schimbul de afecțiune neconditionată și nemijlocită de un schimb intelectual. Provocările ei au fost în a accepta atunci când nu exista interes înspre relaționare din partea celuilalt și în a experimenta modalități de a invita la joacă în modalități creative, fiind atentă la semnalele nonverbale din partea partenerilor de joacă.

            Pe lângă această abilitare nonverbală, Veronica a participat la întâlnirile grupului de dezvoltare personală PsihoArmonie unde și-a dezvoltat în mare măsură aptitudinile emoționale – de identificare, exprimare și expresivitate emoțională, reușind să își gestioneze cu mare succes curiozitățile și neliniștile. Ceea ce a rămas prezent ca nevoie este găsirea rozului din comunicare, deschiderea către ceilalți – să vă dau cel mai grăitor motiv – la începutul fiecărei întâlniri de grup împărtășeam cu toții lucrurile deosebite care ni s-au întâmplat pe parcursul zilelor care s-au scurs de la ultima întrevedere. Veronica adesea se limita la a oferi celorlalți informații generale despre ea, parcă având nevoie de o cheie pentru a descuia ușa dintre lumea sa și lumea celorlalți, pentru a le arăta cum arată regatul ei interior.

            Acum un an povesteam în Cuvântul înainte despre cum Veronica a început să construiască ușa magică spre interioritatea ei. În una din ultimele întâlniri înainte de pauza după primul ciclu de terapie în care ne aflăm acum, Veronica s-a hotărât să înceapă căutarea cheii pentru a descuia această ușă oricând dorește – cheia Asperger – după cum a denumit-o ea. Sunt alături de ea în continuare ca plăsmuitor de chei pentru uși spre interioare și spre exterioare și aștept  ca ea să plămăduiască precum un alchimist materialul pe care să îl modelăm împreună în diferite forme de chei pentru a pleca apoi cu aceste comori în lunga călătorie ce o așteaptă.

Marturii despre o fetita rupta din soare (1)

Incep astazi sa postez pe blog „cuvintele inainte” scrise de catre cei cativa oameni importanti din jurul Veronicai, cei care compun cetatea ei de baza, intelegand-o, iubind-o, ajutand-o in moduri esentiale in evolutia personala. Acesti oameni au raspuns cu bunavointa si bucurie propunerii mele de a scrie cateva cuvinte despre Veronica si pentru asta le multumesc si le doresc sa se simta toata viata cel putin la fel de iubiti si respectati de ceilalti, cum ii iubesc si ii respect eu.

Si incep cu cea care incet, incet a intrat in familia si in inimile noastre; cea care zilele acestea va naste un bebelus pe care noi deja il iubim enorm si cea care mi-a devenit mie personal o prietena foarte draga:

♥ ♥ ♥

Alexandra Niculae- Stoica, artist plastic, profesoară de pictură

            De câteva săptămâni tot scriu și rescriu textul ăsta în minte. Și mă întreb: ce și cum să scrii, de fapt, despre Vera? Pentru că Vera scrie atât de bine despre ea însăși. Uneori scrie prin cuvinte, alteori prin desene sau prin mișcări. Alteori cred că scrie și ea, doar în gând. Și tot despre Vera scrie atât de frumos și mama ei, Ana, cu atâta naturalețe și atâta dragoste încât simt că nu mai e parcă nimic de adăugat. Totuși, am să încerc să vă povestesc, așa cum pot, cum o văd eu pe Vera.

            Vera nu este copilul acela bucălat și bălai pe care să-l tragi de obraji, să-l întrebi cum îl cheamă și să-l pui să spună o poezie. Însăși alura ei stranie, de sirenă și chipul delicat, cu trăsături nipone îți spun că ai în față un copil “altfel”. Însă uneori mă întreb dacă acest “altfel” este corect înteles de către ceilalți. Poate că unii văd felul ei atipic de a se comporta, sinceritatea ei dezarmantă și curiozitatea-i continuă ca pe ceva ciudat, însă mie mi se pare că toate aceastea sunt o ocazie data nouă, adulților, de a ne recăpăta firescul în relația cu copiii. Pentru unii, Vera poate părea insistentă și obositoare pentru că pune întrebări, pentru că vrea să știe. Dar de fapt, ea ne ajută să deschidem ochii și să învățăm să-i luăm pe copii în serios, să nu le mai vorbim “în doru’ lelii”, să nu uităm de ei, ci să-i tratăm cu respectul pe care la rândul nostru îl cerem. Să fim mai conștienți de sine și mai atenți la ce spunem și la cum ne purtăm. Mai răbdători și mai buni.

            Vera poate părea copilul serios și maturizat înainte de vreme, însă ea se joacă, dansează, cântă, desenează, păstrându-și candoarea și naivitatea specifică vârstei. Creațiile ei sunt un amestec minunat de maturitate și copilărie, atât de bine dozate, încât nici nu știi cât la sută este gândirea și știința unei minți geniale și cât la sută spontaneitatea și joaca unui copil de aproape 8 ani. Vera poate părea retrasă și rece, dar atunci când ajungi să o cunoști și să te apropii de ea, înțelegând-o, acceptând-o și iubind-o, ea îți întoarce iubirea într-un mod cu totul special și unic. Am simțit când lucram la grădiniță iubirea năvalnică și efervescența a copiilor care vin “grămadă”, te iau în brațe și-ți fac declarații. Dar în aceeași măsură am simțit și iubirea discretă și tainică a Verei, strecurată într-un gest mărunt (de multe ori când picta, o simțeam cum se muta încet de pe scaunul ei și mi se așeza pe picior, ușoară și delicată ca un fluture), într-un desen oferit cu bucurie (“Am o supriză pentru tineee!”) sau în invitația de a  “juca” într-una din zecile ei piese de teatru inventate.

            Atunci când vrei să o cunoști pe Vera, trebuie să lași de-o parte prejudecățile, dar și temerile. Eu mărturisesc că prima dată când m-am dus la ea pentru a începe lecțiile de pictură, am pornit cu un sentiment de teamă și cu preconcepția că trebuie să mă port “altfel”, nu știam nici eu cum. Dar atât Vera cât și Ana m-au primit cu atâta deschidere și cordialitate, încât m-am simțit, încă de la prima ședință, prietena lor și totul a decurs de atunci natural și firesc. M-am dus la Vera cu ideea să o învăț ceva, dar îmi dau seama că mai mult m-a învățat ea pe mine. M-am regăsit în ea, în felul ei frenetic și entuziast de a crea, în gesturile și reacțiile ei reținute, în “ciudățeniile” ei. Am învățat că aceste ciudățenii nu trebuie să devină motiv de frustrare și de complexe, ci dimpotrivă, trebuie folosite într-un mod creativ, reinventate și exploatate.

            Le mulțumesc Veronicăi și Anei pentru că au intrat în viața mea, pentru că m-au schimbat și m-au ajutat să înteleg mai bine lumea și pe mine însămi. Le mulțumesc pentru prietenia lor –deși ne știm doar de un an și ceva, simt că le cunosc de-o viață- și nu pot să le spun decât “ce bine că SUNTEȚI” (și ce minune!). Da, ca în poezia lui Nichita, pe care-l iubesc așa de mult și pe care-l regăsesc în profunzimea poeziilor Verei.

Cu drag,

”Alexandra cea gravidă”, profesoara de pictură, prietena, ”doamna cărții cu broscuțe”, ”doamna cărții cu văloaie”…

19 Octombrie 2013

cu alexandra

Vera si Petre in adancuri (raspuns la povestea „tataiapetricheza”)

Am sa-ti dau o poveste veronicheza special pentru tine, tataie Petrica, pentru daca vrei sa faci si tu o petrecere subacvatica cu Ritta:

A fost odata ca niciodata un siren foarte batran pe nume Petre. El s-a dus la suprafata de curiozitate de cum e in lumea oamenilor. Marea lui Petre era mica si deloc adanca. Insa sirenul la suprafata a vazut o fata pe nume Vera care a varsat apa in marea lui Petre ca sa o mai mareasca. Apoi Veronica a incercat sa inoate, dar a devenit sirena. Vera l-a confundat pe Petre cu bunicul ei insa batranul era foarte puternic si a indreptat tridentul inspre linia orizontului pentru ca si-a dat seama de dorinta Veronicai pentru a fi marea mare si adanca.
Petre si Vera au facut cunostinta si sirenul s-a gandit sa fie noul ei bunic (bunicul 2). Cand Petre i-a facut Veronicai o petrecere subacvatica pentru bun-venit in adancurile marii si cand a venit Vera sa vada petrecerea, pe o ghirlanda scria „Tataia Petrica” si Vera a spus:
– Numele tau e Petre, nu Petrica!
Tataia Petrica raspunse:
– Poti sa ma alinti Petrica daca vrei. Doar ti-am spus asta prin scrisuri si gesturi.
Si ei au invitat o balena, o scoala de sirene si toti pestii din mare. Si au trait fericiti pana la adanci batraneti.

Poeziile Veronicai in Revista Destine

Revista „Destine” a publicat de curand poezioara „Harta Romaniei cea noua” si textul „Copacul dansator al papagalului”, ambele scrise de Veronica la 6 ani jumate si publicate in a doua ei carte, „Orchestra lui Dumnezeu”. Multumim „Destine”!

Harta Romaniei cea noua

In partea de sus a hartii
se afla norii
Si in mijlocul lor
este Dumnezeu.
In partea de jos
este noroi
in care se afla multi copaci.
Si intre copacii aceia
este o ascunzatoare.
Putem ajunge la ea?

Copacul dansator al papagalului

Veronica vroia sa faca un copac pentru papagal. Si a gasit un sarpe si i-a batut coada intr-un cui si sarpele dansa, ceea ce nu faceau copacii. Si atunci Veronica si-a dat seama ca a gresit si s-a intrebat ce este de facut. A folosit un instrument si a scos cuiul din coada sarpelui si l-a dus la un veterinar care a pus inimioara pe codita sarpelui si l-a vindecat.

DSCN7868

colectia de recunoscatoare (4)

Sunt recunoscatoare:

14 Oct. Copiilor Bianca si Mario pentru prietenia lor.

15. Oct. Lui Dumnezeu si voua pentru petrecerile cu Bianca si mai ales pentru cea subacvatica, pentru ca ea urmeaza. Si lui mami pentru cum mi-a facut bretonul drept, veronichez.

16 Oct. Lui Dumnezeu pentru familia mea, sindromul meu si pentru iubirile noastre intre noi insine.

19 Oct. Lui tati c-a luat suc si prajituri cu ciocolata si frisca multa.

20 Oct (ziua cu mare „neliniste de sindrom”) Nu stiu cui sunt recunoscatoare, dar ma gandesc… Cred ca lui Dumnezeu pentru parintii mei buni care stau cu mine. Si-n rest nu stiu.

22 Oct. Doamnei dentiste-mermaid pentru ca nu a folosit acele instrumente gen bondarel, albinuta etc, care fac zgomote infinit de mari. Eu ii zic „mermaid” pentru ca are in cabinetul ei multe lucruri albastre, picaturi de ploaie si bule de apa pe geamurile de usi, o veioza in forma de peste, un tablou cu o barca pe mare langa soare si o gresie cu nuante de albastru (ca o apa de mare fara valuri).

respiratie sireneasca in caz de neliniste

Dupa articolul cu „opritorul de arici”, Paul – prieten veronichez i-a scris un scurt mail Veronicai in care i-a explicat cum trebuie sa inspire si sa expire in situatii de neliniste. Pe langa un zambet larg si exclamatia „ce haios e Pauuul”, iata efectul important al acestui gest: Vera a facut un mic „paper-book” de doua pagini, ceea ce arata clar faptul ca a fost atinsa de „lectie” si ca precis va incerca s-o aplice.

Profit de ocazie sa-i multumesc lui Paul pentru ajutor (conteaza enorm pentru mine, orice sugestie sau sfat) dar si pentru textul despre Vera, care va face parte din capitolul „Marturii despre o fetita rupta din soare” si pe care il voi posta si aici, pe blog, in curand.

https://www.facebook.com/3CTherapy?fref=ts

inspiratie de sirenaexpiratie de sirena

Opritorul de arici

Ieri Vera a avut o zi grea. Din aceea “de sindrom”, cum zicem noi in lipsa altor epitete mai prietenoase. Nu intotdeauna motivul nelinistilor ei este unul “rational”, usor de observat si explicat. Nu plange doar cand nu intelege ceva, cand e zgomot sau haos, cand este fortata sa-si depaseasca ritmul propriu de a actiona, cand este intrerupta din expunerea prea lunga si prea accidentata a unei idei, cand cutare sau cutare. Uneori pur si simplu “pleaca” intr-un plans greu de oprit pe care il escaladeaza ore in sir, ca si cum ar deveni deodata victima unei forte cu care nu se poate lupta. Toata logica ei de geniu se loveste atunci de forma exterioara a cuvintelor celorlalti si nu mai poate trece dincolo. Dar nici nu se poate retrage. Paradoxal, profunzimea ei se loveste de ambalaj si ramane acolo ca o masina inzapezita in munti, cu disperarea fiintei de a se salva, de a inainta, turandu-si toate motoarele interioare in zadar si obosind cumplit in acest demers.

In ultimul timp (pe fondul maturizarii), plansul ei de neoprit este insotit de intrebari si formule de genul “cum-cum sa fac sa scap de starea asta??”; “am o neplacuta FOARTE mare astazi!!”; “nu stiu ce e mai greu, sa fii copil sau sa ai sindrom, nu-mi dau seama dar nu-mi place DELOC cum se simte!”; “eu vreau sa fiu fericita, pentru ca stiu ca si voi sunteti fericiti cand eu sunt fericita, dar nu stiu cum sa fac!” etc.

Incercarile de a o linisti, explicatiile si raspunsurile noastre, oricat ar fi de logice in criza, nu patrund pana la ea, ci dimpotriva, devin noi trepte pe scara tulburarii. Orice cuvant am spune il preia si-l transforma instantaneu intr-un motiv de a nu intelege, de a intreba “Dar de ce ai zis asta? Nu reusesc sa inteleg!” si a te pune sa despici in 7 un fir pe care oricum nu-l poate accepta atunci pe moment.

Un mic exemplu. In timpul unei discutii banale intre mine si Tom “de care branzica ii dam la cina, de-a mea sau de-a ei?” (sunt expresii conventionale despre preferinte la noi in casa, “a ei” fiind branza de vaca si “a mea” fiind cea de oaie – acest lucru fiind foarte bine cunoscut de Vera si acceptat) – dintr-o data, plansul da navala insotit de o emotie dramatica, “ce vrei sa spui cu asta, eu nu pot sa mananc o branzica daca se numeste “de-a ta”, pentru ca asta inseamna ca este doar pentru tine!!”. Desi perplecsi cumva in aparentul absurd al acestor probleme, ii explicam incet, ca la inceputul lumii si al vietii, lucruri care parca s-au sters cu buretele de pe o tabla. Simpla exprimare a lucrurilor banale, curente, devine “caz” si bizar motiv de plans.

Alt exemplu. Tom ia de pe raft o carte noua cu basme de Fratii Grimm si spune “hai sa citim o poveste, vrei sa alegi tu care?”. Alegerile personale devin parca din ce in ce mai greu de realizat (o alta dificultate de fond), nu are putere pentru asta si nici nu fortam in astfel de momente. Tom zice “bine, uite aleg eu chiar povestea Rapunzelei, ca tot este pasiunea ta, bine?”. In secunda urmatoare, plansul navaleste peste noi toti “de ce spui ca este pasiunea mea Rapunzel? Nu este doar ASTA pasiunea mea… Nu inteleg de ce zici asta!”. Lucruri aberante la prima vedere, fara sustinere logica, dar care ne forteaza sa cautam raspunsuri mult dincolo de comoditatea evidentelor. Caci nu se pune problema sa NU INTELEAGA  cu adevarat, mintea ei este sclipitoare, a gandi si a patrunde intelesurile sunt abilitati mult peste media varstei ei. Si totusi in aceste crize Vera nu-si poate folosi aceasta abilitate, ba mai mult decat atat, ajunge intr-un punct diametral opus intelegerii, chiar in absurditatea unor intrebari fara sens. Cuvintele devin atunci niste “tepi de arici” cu care ea vrea neaparat sa se “joace” si in care vrand-nevrand isi sangereaza adanc simtul logicii si nevoia de perfectiune.

Aceste “mici exemple”, unul langa altul si langa altul si langa altul alcatuiesc un sir care in asemenea zile pare interminabil si dezarmant.

Desenul terapeutic de ieri s-a intins pe 3 pagini. Am stabilit impreuna ca “forma” cuvintelor este “un arici portocaliu” iar LINISTEA se afla numai in “intelesul” cuvintelor, in mijlocul formei lor, ca o inima intr-un corp. Inima ariciului este buna, el poate fi un prieten, dar cateodata pentru tepii lui ne trebuie totusi un “opritor”. Ca sa nu ne mai intepe, pentru ca doare nespus de tare si plangem si ne este atat de greu sa ne oprim. Asadar, “concluzia concluziilor” a fost ca Vera are nevoie sa foloseasca un OPRITOR DE ARICI pentru ca acolo unde sunt tepii lui (adica in forma cuvintelor) se afla de asemenea si greseli si nelinisti si lacrimi. Iar de partea interioara a opritorului se afla liniste, intelegere, fericire.

Opritorul ales de Vera este, dupa cum vedeti, un zid inalt si gros din caramizi – ceea ce arata limpede disperarea ei de a se detasa si securiza de tepii lumii, ai comunicarii in maniera impusa, ai socializarii, ai existentei. Nu este usor… Dar nici imposibil.

Uneori scriu despre aceste lucruri ca pentru a-i ajuta pe altii in situatia noastra, sa nu dispere, sa nu inceteze din a cauta solutii (pentru ca ele exista). Alteori insa imi pare ca scriu eu insami ca pentru a cere ajutor….

 opritor de arici oct2013opritor de arici2

Petrecerea subacvatica (partea 1)

Sambata viitoare avem inca o petrecere tematica, dintre acelea care o pasioneaza si motiveaza atat de mult pe Vera. Practic, aceste evenimente nici nu sunt adevarate „petreceri”, ci doar niste pretexte pentru dezlantuirea si manifestarea creativitatii sub auspiciul unui subiect de interes pentru ea. O simpla vizita prinde contur feeric si devine spectacol sufletesc.
De data aceasta, Biancai (care este in zodia Pestilor) i se alatura fratele ei Mario (in zodia Racului) si impreuna cu Vera (in zodia Sirenei) vor petrece in adancurile oceanului copilariei. Incep sa postez „pregatirile” Veronicai.

p.subacv.1
p.subacv.2
p.subacv.4
p.subacv.5
invitation_underwater_party
p.subacv.3party_hearts

zboara fetita

A fost odata o frunza verde imensa,
cazuta.
Veronica, o fetita,
a gasit frunza
si a decis sa stea pe ea.

Frunza era magica
cand cineva se aseza pe ea,
frunza zbura.
Cand niste muncitori
au observat-o pe Veronica
zburand pe frunza,
ei au transformat frunza
intr-un leagan.

De-a luptele rele (joc)

Alegeti o poveste.
Voi sunteti printul si printesa din povestea respectiva
(aveti acele nume, doar ca sunteti rai).
Imaginati-va cate o sabie si cate un scut pentru fiecare.
Incercati sa va omorati unul pe altul (prefaceti-va).
Cel care ramane „inviat” castiga si premiul este „O BUNATATE CADOU”.

de-a luptele rele

corp de femeie

Mi se pare uluitoare aceasta joaca a Veronicai de ieri. A venit la mine incantata, aratandu-mi ca si-a confectionat „un corp de femeie” si rugandu-ma sa o ajut sa se imbrace cu el. Acum cateva saptamani cand si-a facut coada de sirena din hartie nu m-a uimit atat de tare, era pasiunea ei, joaca, magicul, basmul. Acum insa, acest „jucaus” demers de a intra in pielea de femeie… intr-un corp cat se poate de real, nici macar adecvat varstei ei ci in sine conditiei de femeie – m-a lasat fara grai.

corp de femeie

lungul drum al sinelui spre sine

Exista un moment in “Mica sirena 2 – return to the sea” care m-a impresionat de parca ar fi fost o secventa intr-un film de Tarkovsky. Mi se pare ca este cheia de bolta a filmului, oricat de anapoda ar suna asta in cazul unui desen animat.

Poate ca stiti (sau poate nu) in episodul 2 al epopeii lor, cuplul fosta-sirena-Ariel si Printul Erik au o fetita, Melody, evident cu picioare. Morgana (fiica vrajitoarei Ursula – deci generatia urmatoare a “raului”) i-a pus gand rau micutei printese, incercand s-o fure si s-o duca in adancul apelor pentru a-l constrange “afectiv” pe Triton regele oceanului sa-i dea tridentul cu puteri absolute in schimbul iubitei lui nepotele (caci Triton este, dupa cum bine stim, tatal lui Ariel si deci bunicul lui Melody).

Parintii ii ascund fetitei lor adevarul despre genealogia ei subacvatica. Ei construiesc chiar si un zid in jurul castelului, punand sub litera de lege interzicerea evadarii dincolo, spre Oceania. Evident insa ca adevarul fiind incrustat in sange, nu poate fi stavilit de un zid si o biata lege. Fata incepe sa simta, pe masura ce creste, chemarea aparent inexplicabila a adancurilor. Cum Ariel candva isi dorea cu ardoare sa nu mai fie sirena si sa traiasca printre oameni, astazi fiica ei Melody isi doreste sa fie sirena si sa traiasca printre “mer-people”.

In prima faza, Ariel-Mama este destul de categorica in a o pazi pe fiica ei de “periculoasa” pasiune pentru identitatea de sirena. Vine insa o clipa absolut fascinanta in care are loc revelatia ca unele lucruri nu pot fi tinute in frau si nici nu trebuie.

Tanara vrajitoare Morgana reuseste la un moment dat sa o fure pe fetita iar cei doi parinti pleaca cu un mic vaporas in cautarea ei. Acolo in larg, Ariel decide sa il lase pe tatal ei s-o transforme din nou in sirena, pentru a se putea scufunda impreuna cu acesta in aventura gasirii fiicei ei. Transformarea ei este un moment pe care personal l-am trait cu empatie incredibila (marturisesc, cu riscul de a friza ridicolul).

Ingrijorata de absenta printesei si gata de “sacrificiu”, Ariel se urca pe balustrada vaporului iar Triton isi indreapta tridentul atotputernic asupra ei. Ea isi da pe spate capul scuturandu-l prin aer si apoi isi deschide bratele catre cer in asteptarea metamorfozei. Parul ei strans regulamentar intr-un coc perfect din care pana acum nicio suvita nu iesea la intamplare incepe sa se desfaca si sa se unduiasca liber in aer. In timp ce pletele lungi si rosii se pravalesc si danseaza ca flacarile abia intetite, pe chipul ei apare un zambet de eliberare, aproape ca o reactie inconstienta. Mi se pare un moment asupra caruia toti terapeutii lumii se pot arunca cu foame de interpretare. Acest fior minunat. Ceva in ADN-ul ei se reaprinde si, uitand pentru o clipa ca disperarea era cea care o impinsese sa se intoarca la conditia ei marina (ca si cum ar fi fost doar un compromis si nu un dor personal profund) – Ariel transmite prin gesturile ei o splendida si desavarsita pasiune a regasirii de sine. In secunda urmatoare, isi ia avant si plonjeaza in apa, curajoasa, unduitoare si magica, dezbracandu-se de atitudinea apretat-pamantesc-princiara, traindu-si descatusarea si intoarcerea in adancurile de unde candva venise.

Suntem frumosi, puternici si vii, dar nu e chiar atat de banal sa aflam asta.
Ne trebuie drama, ne trebuie izbirea de tristete si frica, de diferentele generatiei careia ii dam nastere; avem nevoie de copiii nostri sa ne impinga (prin contradictii) in imperioasa necesitate de a putea, de a lupta, de a pricepe. Oricat de bine intentionati am fi, nu ne putem intelege si ajuta cu adevarat pana nu deznadajduim, pana nu suntem fortati de pierderi importante sa aruncam mastile grele de pe chip si sa ne traim aventura spectaculoasa a propriei identitati.

O, ce superb curaj este acela de a-ti infrunta adevarurile, de a te intalni cu tine insuti si de a te recunoaste privind in adancuri. N-am sa uit prea curand aceasta dupa amiaza simpla, cand un banal film de desene animate mi-a revelat din nou un sens atat de frumos al vietii. Sa ne fim fideli noua insine. Sa ne intalnim sinele in adancuri. Sa fim liberi. Sa nu murim inainte de vremea potrivita mortii noastre.
The end.

colectia de „recunoscatoare” (3)

8 Oct
Sunt recunoscatoare lui mami si lui tati ca au avut ideea sa repare canapeaua din camera mea.

11 Oct
Recunoscatoare lui tataia Petrica si Rittei pentru ca au venit la mine si pentru ideea cu Scoala Sirenelor. Si lui tati pentru ideile pe care le-a avut la jocurile mele cu el.

12 Oct
Sunt recunoscatoare lui tataia Petrica si Rittei pentru carti, mai ales pentru ca am citit cu mami ceva despre culoarea roz a comunicarii si cu acei „5 pasi de degete roz” pentru a invinge balaurul conflictului.

Fețe verzi

Un băiat cu față verde și corp desenat
era îndrăgostit de o fată
cu cap verde și corp desenat
care dormea.
Un alt băiat cu față verde și corp desenat
râdea de o altă fetiță
cu cap verde și corp desenat
care făcea o glumă.
Un băiat zâmbăreț
cu față verde și corp desenat
se uita la o fată cu cap verde și corp desenat
care semăna cu o sirenă.
Toată lumea era
în Tărâmul Fețelor Verzi cu Corp Desenat.

fetze verzi si corpuri desenate

I wanna be part of your world

Zi de zi, Vera face naveta pe un drum aproape impracticabil, care leaga planeta ei de lumea sociala. Iar eu simt eforturile si lupta ei cu fiecare picatura de sange care-mi curge prin vene. N-as fi fost niciodata de acord cu home-schooling, sunt convinsa ca asta ar fi zadarnicit multe dintre terapiile aplicate de-a lungul anilor, prin lipsa experientei concrete in grup. As fi tinut-o in globul ei de cristal si-as fi sadit incontestabil depresiile de mai tarziu, cand distantele dintre cele doua lumi s-ar fi salbaticit si mai tare. Am lasat-o firesc sa se duca intre oameni, dar asta nu ma impiedica sa vad si sa pansez cu iubire absoluta (si de multe ori cu lacrimi) toate zdreliturile talpilor ei pe acest drum anevoios.

Necesitatea de a intelege totul in hiper-detaliu, chiar si (sau mai ales) cand lumea nu are timp pentru a-i satisface aceasta nevoie imperioasa… acesta ar fi primul obstacol in cursivitatea si firescul existentei ei sociale. Intelege regulile de grup, le accepta si vrea sa fie “cum trebuie”, dar ceva in ea actioneaza ca un instinct ascutit care o arunca in “nelinistea sindromului”, cerandu-si minutios hrana pentru o foame mai presus de intentiile ei cuminti. Situatiile mai grele nu se diminueaza in timp, pentru ca in fond ele nu reprezinta simptomele unei boli sub tratament, ci este un fel de a fi care isi schimba doar maniera de manifestare, devenind mai matura, mai complexa si prin aceasta, uneori chiar mai intensa.

Vera intrerupe pe oricine, indiferent de gradul autoritatii lui sociale, pentru a-si cere (neagresiv dar insistent) explicatia atat de necesara; lamuririle amanuntite fiind vitale pentru continuarea in buna liniste a oricarei indeletniciri. Orice activitate este intr-un fel sacadata de o anumita rugozitate interioara in ce priveste insusirea, digerarea si manifestarea socialului. Apoi, mai sunt evadarile intr-un spatiu doar al ei, din care se intoarce numai zgaltaita de personajele realitatii si din cauza carora ramane mereu in urma celorlalti, in ciuda faptului ca este mult peste nivelul mediei, cognitiv vorbind.

O vad de multe ori in clasa, cand ma duc s-o iau de sus. Ca intr-un film in care totul pe langa ea vuieste, dat pe viteza maxima – incremeneste in neputinta de a-si aduce din urma actiunile ramase nerezolvate, nelamurite, nealgoritmizate. Percepe viata ca pe un zgomot asurzitor si are nevoie de resurse mult mai mari decat media pentru a le depasi. Un haos in care ea se straduieste permanent sa faca ordine. Dar in care nu ajunge niciodata sa aiba o reactie spontana si adaptata la “imediat”.

In grup Vera nu are trairi “normale”, de pilda nici nu clipeste de tristete daca ia doar un “B” in loc de “FB”; s-ar supara si nu ar intelege daca ar lua FB cand totusi a facut o greseala si deci abaterea de la regula ar nemultumi-o si ar cere (iar si iar!) sa se discute despre asta, sa se dezbata situatia pana in panzele albe. Gelozie pe o colega care are nu stiu ce haina dorita si de ea? Invidie ca poate o alta colega are parul mai lung? Suparare pentru ce a zis cineva in pauza? Iritare daca altcineva e laudat, apreciat, premiat? Teama de o eventuala pedeapsa? Ooh, aceste lucruri (si multe altele ca ele) sunt dincolo de SF pentru Vera. Ea este artista-clasei, cea-care-deseneaza-frumos, cea-care-pare-mereu-un-pic-suparata (dar care nu e decat depasita de ritmul celor din jur sau pur si simplu cazuta pe ganduri). Ea este cea-care-raspunde-la-orice-intrebare-a-doamnei, cea-care-stie-toate-regulile, cea-careia-nu-ii-este-niciodata-teama-de-teste, cea-careia-scoala-nu-i-se-pare-o-corvoada, cea-care-pune-mii-de-intrebari, cea-care-a-scris-cartile-alea si bineinteles cea-care-plange-cand-nu-intelege-ceva.

Ca sa reziste, Veronica nu face altceva decat sa aduca mereu cate ceva din basmul ei interior in clasa de mici omuleti galagiosi. Ca o sirena care vine cu tot cu ocean dupa ea, chiar daca acest lucru o costa eforturi imense, dar altfel nu ar sti, nu ar putea sa supravietuiasca. Un fel de Ariel care, indragostita de viata pamanteasca, isi simte coada de peste ca fiind in acelasi timp si dulce certificat de magie dar si ciudata impiedicare a mersului lin printre ceilalti. Veronica este cu adevarat o mica sirena care, atata vreme cat mediul ei este pretuit si valorizat, canta cu glas feeric fermecandu-i pe oameni. Cand insa identitatea ei “ciudata” trebuie sa taca pentru a fi “la fel ca ei”, fiecare pas o doare ca si cum ar calca pe mii de cutite ascutite.

Va trebui sa schimbam basmul, Vera. Nicio vrajitoare nu-ti va lua “darul” la schimb cu “normalitatea” si pasii nu te vor durea la nesfarsit. Vom scurta drumul dintre cele doua lumi prin insasi arta ta, iubito. Ai incredere in mami. Te voi invata eu cum sa faci…

silueta

colectia de „recunoscatoare” (2)

30 Sept.
Sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru jucariile mele de plus care sunt mereu exact in timpul pasiunilor mele, adica chiar cu pasiunile mele!

1 Oct.
Sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru talentele mele ca pot sa desenez frumos si sa fac art-attack-uri si reciclart-uri.

4 Oct.
Sunt recunoscatoare Biancai si noua, de ideea faptului ca o sa vina la noi. Si lui Dumnezeu si mie de ideea mea cu Petrecerea Prieteniei (surpriza pentru Bianca).

5 Oct.
Sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru familia mea si pentru sindromul meu si pentru lucrurile mele speciale chiar daca par mai ciudate pentru altii; iar daca alti oameni par ciudati pentru mine eu incerc sa-i accept. Si sunt recunoscatoare Biancai pentru prietenie si pentru ca m-a inspirat sa am ideea cu petrecerea Prieteniei.

de-ai sti…

Citeam Acatistul Maicii Domnului azi, cand Vera a simtit nevoia sa afle ce si cum.
– Mami, pentru ce te rogi, asa in general sau pentru cineva anume?
– Ma rog pentru tati.
– De ce? Pot sa stiu si eu?… Este ceva in legatura cu faptul pe care il ziceati voi ca nu mai este buna firma aceea?
– Ceva de genul asta, da.
– Adica au aparut cumva niste oameni care gandesc rau?
– Da, poti sa spui si asta…
– Dar mami, oamenii rai erau acolo de la inceputul firmei sau au aparut acum si tati a decis sa plece?
– Ei erau acolo, Vera, doar ca au decis sa-si manifeste gandul rau la un moment dat.
– Aaa, inteleg, inteleg… Ei si-au pastrat in taina rautatea lor. Dar mami, pot si eu sa ma rog cu tine? Te rooog!

Draga Maica Domnului, te rog ajuta-l tu pe tati ca are niste probleme la serviciu, sa-i dai niste putere ca sa reziste si sa fie bine. Te rog ajuta-l, ca este tatal meu (si rade) si tu precis poti sa faci tot ce vrei. In numele Tatalui si-al Fiului si-al Sfantului Duh; Amin.
Apoi a inceput sa se joace linistita si sa cante aceste “versuri” inventate ad-hoc.

De-ai sti ce bun e tati
Mereu te-ai duce sa-l vezi…
De-ai sti ce buna-i mami
Mereu ai sta in brate la ea.