lungul drum al sinelui spre sine

Exista un moment in “Mica sirena 2 – return to the sea” care m-a impresionat de parca ar fi fost o secventa intr-un film de Tarkovsky. Mi se pare ca este cheia de bolta a filmului, oricat de anapoda ar suna asta in cazul unui desen animat.

Poate ca stiti (sau poate nu) in episodul 2 al epopeii lor, cuplul fosta-sirena-Ariel si Printul Erik au o fetita, Melody, evident cu picioare. Morgana (fiica vrajitoarei Ursula – deci generatia urmatoare a “raului”) i-a pus gand rau micutei printese, incercand s-o fure si s-o duca in adancul apelor pentru a-l constrange “afectiv” pe Triton regele oceanului sa-i dea tridentul cu puteri absolute in schimbul iubitei lui nepotele (caci Triton este, dupa cum bine stim, tatal lui Ariel si deci bunicul lui Melody).

Parintii ii ascund fetitei lor adevarul despre genealogia ei subacvatica. Ei construiesc chiar si un zid in jurul castelului, punand sub litera de lege interzicerea evadarii dincolo, spre Oceania. Evident insa ca adevarul fiind incrustat in sange, nu poate fi stavilit de un zid si o biata lege. Fata incepe sa simta, pe masura ce creste, chemarea aparent inexplicabila a adancurilor. Cum Ariel candva isi dorea cu ardoare sa nu mai fie sirena si sa traiasca printre oameni, astazi fiica ei Melody isi doreste sa fie sirena si sa traiasca printre “mer-people”.

In prima faza, Ariel-Mama este destul de categorica in a o pazi pe fiica ei de “periculoasa” pasiune pentru identitatea de sirena. Vine insa o clipa absolut fascinanta in care are loc revelatia ca unele lucruri nu pot fi tinute in frau si nici nu trebuie.

Tanara vrajitoare Morgana reuseste la un moment dat sa o fure pe fetita iar cei doi parinti pleaca cu un mic vaporas in cautarea ei. Acolo in larg, Ariel decide sa il lase pe tatal ei s-o transforme din nou in sirena, pentru a se putea scufunda impreuna cu acesta in aventura gasirii fiicei ei. Transformarea ei este un moment pe care personal l-am trait cu empatie incredibila (marturisesc, cu riscul de a friza ridicolul).

Ingrijorata de absenta printesei si gata de “sacrificiu”, Ariel se urca pe balustrada vaporului iar Triton isi indreapta tridentul atotputernic asupra ei. Ea isi da pe spate capul scuturandu-l prin aer si apoi isi deschide bratele catre cer in asteptarea metamorfozei. Parul ei strans regulamentar intr-un coc perfect din care pana acum nicio suvita nu iesea la intamplare incepe sa se desfaca si sa se unduiasca liber in aer. In timp ce pletele lungi si rosii se pravalesc si danseaza ca flacarile abia intetite, pe chipul ei apare un zambet de eliberare, aproape ca o reactie inconstienta. Mi se pare un moment asupra caruia toti terapeutii lumii se pot arunca cu foame de interpretare. Acest fior minunat. Ceva in ADN-ul ei se reaprinde si, uitand pentru o clipa ca disperarea era cea care o impinsese sa se intoarca la conditia ei marina (ca si cum ar fi fost doar un compromis si nu un dor personal profund) – Ariel transmite prin gesturile ei o splendida si desavarsita pasiune a regasirii de sine. In secunda urmatoare, isi ia avant si plonjeaza in apa, curajoasa, unduitoare si magica, dezbracandu-se de atitudinea apretat-pamantesc-princiara, traindu-si descatusarea si intoarcerea in adancurile de unde candva venise.

Suntem frumosi, puternici si vii, dar nu e chiar atat de banal sa aflam asta.
Ne trebuie drama, ne trebuie izbirea de tristete si frica, de diferentele generatiei careia ii dam nastere; avem nevoie de copiii nostri sa ne impinga (prin contradictii) in imperioasa necesitate de a putea, de a lupta, de a pricepe. Oricat de bine intentionati am fi, nu ne putem intelege si ajuta cu adevarat pana nu deznadajduim, pana nu suntem fortati de pierderi importante sa aruncam mastile grele de pe chip si sa ne traim aventura spectaculoasa a propriei identitati.

O, ce superb curaj este acela de a-ti infrunta adevarurile, de a te intalni cu tine insuti si de a te recunoaste privind in adancuri. N-am sa uit prea curand aceasta dupa amiaza simpla, cand un banal film de desene animate mi-a revelat din nou un sens atat de frumos al vietii. Sa ne fim fideli noua insine. Sa ne intalnim sinele in adancuri. Sa fim liberi. Sa nu murim inainte de vremea potrivita mortii noastre.
The end.

Anunțuri

Un gând despre „lungul drum al sinelui spre sine

  1. petre spune:

    „Destinul omului este reflectarea perpetua a sinelui sau sacru care este iubire in oglinda infinita a cunoasterii, fiind de fapt o imagine paralelea cu sinele sacru al omului si diferita de aceasta.Astfel destinul este cu totul altceva decat cel care pretinde ca-l traieste,anume:omul!”(Sorin Cerin)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s