Opritorul de arici

Ieri Vera a avut o zi grea. Din aceea “de sindrom”, cum zicem noi in lipsa altor epitete mai prietenoase. Nu intotdeauna motivul nelinistilor ei este unul “rational”, usor de observat si explicat. Nu plange doar cand nu intelege ceva, cand e zgomot sau haos, cand este fortata sa-si depaseasca ritmul propriu de a actiona, cand este intrerupta din expunerea prea lunga si prea accidentata a unei idei, cand cutare sau cutare. Uneori pur si simplu “pleaca” intr-un plans greu de oprit pe care il escaladeaza ore in sir, ca si cum ar deveni deodata victima unei forte cu care nu se poate lupta. Toata logica ei de geniu se loveste atunci de forma exterioara a cuvintelor celorlalti si nu mai poate trece dincolo. Dar nici nu se poate retrage. Paradoxal, profunzimea ei se loveste de ambalaj si ramane acolo ca o masina inzapezita in munti, cu disperarea fiintei de a se salva, de a inainta, turandu-si toate motoarele interioare in zadar si obosind cumplit in acest demers.

In ultimul timp (pe fondul maturizarii), plansul ei de neoprit este insotit de intrebari si formule de genul “cum-cum sa fac sa scap de starea asta??”; “am o neplacuta FOARTE mare astazi!!”; “nu stiu ce e mai greu, sa fii copil sau sa ai sindrom, nu-mi dau seama dar nu-mi place DELOC cum se simte!”; “eu vreau sa fiu fericita, pentru ca stiu ca si voi sunteti fericiti cand eu sunt fericita, dar nu stiu cum sa fac!” etc.

Incercarile de a o linisti, explicatiile si raspunsurile noastre, oricat ar fi de logice in criza, nu patrund pana la ea, ci dimpotriva, devin noi trepte pe scara tulburarii. Orice cuvant am spune il preia si-l transforma instantaneu intr-un motiv de a nu intelege, de a intreba “Dar de ce ai zis asta? Nu reusesc sa inteleg!” si a te pune sa despici in 7 un fir pe care oricum nu-l poate accepta atunci pe moment.

Un mic exemplu. In timpul unei discutii banale intre mine si Tom “de care branzica ii dam la cina, de-a mea sau de-a ei?” (sunt expresii conventionale despre preferinte la noi in casa, “a ei” fiind branza de vaca si “a mea” fiind cea de oaie – acest lucru fiind foarte bine cunoscut de Vera si acceptat) – dintr-o data, plansul da navala insotit de o emotie dramatica, “ce vrei sa spui cu asta, eu nu pot sa mananc o branzica daca se numeste “de-a ta”, pentru ca asta inseamna ca este doar pentru tine!!”. Desi perplecsi cumva in aparentul absurd al acestor probleme, ii explicam incet, ca la inceputul lumii si al vietii, lucruri care parca s-au sters cu buretele de pe o tabla. Simpla exprimare a lucrurilor banale, curente, devine “caz” si bizar motiv de plans.

Alt exemplu. Tom ia de pe raft o carte noua cu basme de Fratii Grimm si spune “hai sa citim o poveste, vrei sa alegi tu care?”. Alegerile personale devin parca din ce in ce mai greu de realizat (o alta dificultate de fond), nu are putere pentru asta si nici nu fortam in astfel de momente. Tom zice “bine, uite aleg eu chiar povestea Rapunzelei, ca tot este pasiunea ta, bine?”. In secunda urmatoare, plansul navaleste peste noi toti “de ce spui ca este pasiunea mea Rapunzel? Nu este doar ASTA pasiunea mea… Nu inteleg de ce zici asta!”. Lucruri aberante la prima vedere, fara sustinere logica, dar care ne forteaza sa cautam raspunsuri mult dincolo de comoditatea evidentelor. Caci nu se pune problema sa NU INTELEAGA  cu adevarat, mintea ei este sclipitoare, a gandi si a patrunde intelesurile sunt abilitati mult peste media varstei ei. Si totusi in aceste crize Vera nu-si poate folosi aceasta abilitate, ba mai mult decat atat, ajunge intr-un punct diametral opus intelegerii, chiar in absurditatea unor intrebari fara sens. Cuvintele devin atunci niste “tepi de arici” cu care ea vrea neaparat sa se “joace” si in care vrand-nevrand isi sangereaza adanc simtul logicii si nevoia de perfectiune.

Aceste “mici exemple”, unul langa altul si langa altul si langa altul alcatuiesc un sir care in asemenea zile pare interminabil si dezarmant.

Desenul terapeutic de ieri s-a intins pe 3 pagini. Am stabilit impreuna ca “forma” cuvintelor este “un arici portocaliu” iar LINISTEA se afla numai in “intelesul” cuvintelor, in mijlocul formei lor, ca o inima intr-un corp. Inima ariciului este buna, el poate fi un prieten, dar cateodata pentru tepii lui ne trebuie totusi un “opritor”. Ca sa nu ne mai intepe, pentru ca doare nespus de tare si plangem si ne este atat de greu sa ne oprim. Asadar, “concluzia concluziilor” a fost ca Vera are nevoie sa foloseasca un OPRITOR DE ARICI pentru ca acolo unde sunt tepii lui (adica in forma cuvintelor) se afla de asemenea si greseli si nelinisti si lacrimi. Iar de partea interioara a opritorului se afla liniste, intelegere, fericire.

Opritorul ales de Vera este, dupa cum vedeti, un zid inalt si gros din caramizi – ceea ce arata limpede disperarea ei de a se detasa si securiza de tepii lumii, ai comunicarii in maniera impusa, ai socializarii, ai existentei. Nu este usor… Dar nici imposibil.

Uneori scriu despre aceste lucruri ca pentru a-i ajuta pe altii in situatia noastra, sa nu dispere, sa nu inceteze din a cauta solutii (pentru ca ele exista). Alteori insa imi pare ca scriu eu insami ca pentru a cere ajutor….

 opritor de arici oct2013opritor de arici2

Anunțuri

Un gând despre „Opritorul de arici

  1. petre spune:

    Pentru a gasi raspunsuri la aceste probleme specifice fiecarui copil si parinte ,va sfatuiesc sa cititi si sa puneti in practica cele 119 pagini ale unui suprt de curs ce se gaseste pe internet intitulat „Consiliere si orientare „scris de Lector univ.dr. SIMONA GLAVEANU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s