in viata e nevoie (si) de logica

– Vera, iti desfac niste mandarine.
– Esti sigura ca sunt bune?
– Da.
– Le-ai gustat?
– Nu inca, dar dupa cum arata asa… imi dau eu seama ca sunt bune.
– Adica vrei sa spui ca intuiesti?
– Da.
– Si ai incredere in intuitia ta?
– Foarte mare incredere.
– Si eu banuiesc ca sunt bune. Tu ai incredere in intuitia ta, eu am incredere si-n intuitia ta si in banuiala mea.

sportul alunecului despletit

Sportul alunecului despletit este al alunecului pentru ca se joaca pe gresie, pe parchet, etc (spatii alunecoase). Daca joci pe parchet, e posibil sa ai covoare pe terenul de joc si atunci dai cu batul in minge ca sa ajunga din nou pe parchet (pe spatiul alunecos). Apoi, trebuie sa dai cu batul in minge pana cand nimeresti in poarta.
Portarul este o fata despletita.
Jucatorul e cel mai bine sa fie o fata despletita de asemenea.
Mingea se numeste „păr” pentru ca are forma de păr despletit cu suvite. Acest sport este un fel de hockey pe gheata.

sportul alunecului despletit

apa care inmoaie lucrurile fixe

Am inventat noua mea inventie: o apa care inmoaie lucrurile nemiscate. Ea este o apa de culoarea pielii cu valoaie (valuri mari) si cu multa spuma de mare verde. Se pune apa intr-o galeata si apa din galeata o punem intr-o plasa de pesti. Plasa de pesti o asezam deasupra lucrului nemiscat atunci cand turnam apa in ea. Prin ochiurile plasei apa o sa se reverse pe lucrul nemiscat si il va face moale, mobil si miscator.

Jumatate de infinit pe o frunza

Inimioara din hartie
avea margini ondulate.
Semnatura mea „TveraS”
verde se puse pe iubire.

Am desenat pe doua frunze
Jumatati de infinite
cu inima „TveraS” la mijloc
frunzele cum s-or simti oare?

ca o poza-metafora
care pe o jumatate are scris „infi-”
si pe cealalta scrie „-nit”.

infi-nit

Echilibru de forte

M-am intors acasa duminica dimineata dupa o noapte alba petrecuta cu mama mea extrem de bolnava (tata G. fusese in schimbul de noapte iar ea nu poate ramane singura nicio clipa). Eram obosita si daramata de gandurile sumbre din sfera “diagnostic – presupuneri – ingrijorari – statistici – durerile ei – mila noastra – empatia – sensibilitatea – nevoia de curaj si lupta – actiunile concrete – drumurile – sordidul spitalelor – adaptarea la tragic (exista asa ceva??) – intrebarile – neraspunsurile – incertitudinile – asteptarea”.

Inafara de orele cand mama se trezea din somn cu diferite dureri sau nevoi si eram langa ea, in rest am stat toata noaptea pe rand, cand la rugaciune, cand pe net, citind despre diagnosticul ei. Jurnale de chirurgie, pagini de carti de specialitate, forumuri, pareri si povesti ale altora, am pus cap la cap tot ce-au spus doctorii, analizele, tot ce-am trait pana acum in aceasta vrie cumplita (care este abia la inceput), am inteles mai mult, mai dureros, am cazut mai adanc si in acelasi timp am stiut ce mare efort trebuie, trebuie facut pentru a ne ridica, la momentul stabilit de sus, din marile noastre caderi.

Am plecat dimineata cu o stare de plumb, auzind (probabil exagerat si absurd, cum ar spune unii de pe marginea dramei) trambitele unei apocalipse personale, incepand la mine-n piept si rasunand pe strazi si peste tot in aer. “Fii puternica, fii tare” imi spun toti din jurul meu cu dragoste, enumerandu-mi rational si pragmatic motivele pentru care nu ar trebui sa sufar si sa ma sperii. Tac in fata acestor binevoitoare cuvinte, ca o oaie in fata celor care o tund, ca mama in fata falsului si cumparatului optimism al medicilor. Ce pot spune? Bine, bine, voi incerca… Multumesc. Desi e atat de limpede ca fiecare isi are propria rastignire, propriile piroane, experiente prin care trece singur, in felul lui personal. Cand ti se bat cuie in palme nu poti tine cont de manuale motivationale si de cugetari. Vin uneori si momente cand nu mai traiesti decat asa cum poti, abandonat trairilor tale omenesti, fricilor, experientelor, rastignirii si apoi, mai tarziu, ridicarii din toate acestea si invierii tale.

Cand am intrat in casa, Vera era la micul dejun, frumoasa, luminoasa, calma, fericita.
– Moaaaa-miii… cum mai e cu mamaia? Ai vindecat-o de boala aceea a ei? Ca ai stat destul de mult acolo cu ea.
– Nu, iubito, am stat doar s-o ingrijesc, e un pic mai lunga boala ei…
– Inteleg, a zis si a continuat sa manance.

La un moment dat am spus atat “sunt atat de obosita… ma duc sa ma intind putin”. Deodata, Veronica a zambit conspirativ si m-a luat de mana: “Moa-mi, am eu o idee sa te odihnesc. Vino cu mine!” si m-am lasat dusa de lumina. M-a pus sa ma asez pe patul ei din dormitor. Mai intai a tras peste mine perdeaua baldachinului, incet si cu simt amuzant de raspundere. A asezat fiecare fald, sa fie simetric, sa ma inveleasca bine, sa ma “ascunda” astfel incat nimeni si nimic sa nu-mi perturbe odihna. Apoi a agatat de teava perdelei o floare de plus cantatoare, a tras de sforicica si camera s-a inundat toata de melodia ei delicata si copilareasca. “Nu-i asa ca e odihnitor cantecul asta?” si-a zambit. “Da”. Chiar era…
La sfarsit s-a asezat langa mine si a inceput sa ma mangaie pe tot corpul, incepand de la cap si pana la picioare, inca si inca si inca o data, de multe ori, lasandu-ma fara respiratie de atata emotie. Cum? Cum stie acest copil sa-mi fie atat de instinctiv sageata spre Dumnezeu, sa echilibreze greul si angoasa, sa panseze rana, sa-mi daruiasca atat de firesc energie si viata?

Nu am facut-o partasa panicilor mele niciodata, m-am ascuns, am disimulat, am plans in camere separate de ea. Si daca a simtit, am ajutat-o sa perceapa cu liniste, fara sa fie afectata, de pe un alt palier – acela al copilariei protejate de niste parinti responsabili. Si totusi, in joaca si inocenta ei tulburatoare, in momentul uneia dintre cele mai mari cumpene din viata, fetita mea imi daruieste forta divina, cand sunt prea slabita s-o mai pot gasi inauntrul meu. Numai ea stie cu adevarat s-o faca. Numai ea imi poate fi sens si colac de salvare cand legea firii pare a ma ingenunchea crunt si neindurator.

3generatii1

Pascal – joc inventat de Vera

Jocul se joaca in doi – o fata si un baiat. Jetoanele sunt unul cu o culoare de fata, unul cu o culoare de baiat.
pascal_jetoanele
Trebuie sa ajungem la umarul Rapunzelei (la Finish).
Descrierea tablei de joc:
Startul este o bucata mica verde. Finish-ul este umarul Rapunzelei. Campurile sunt unele mov si unele galbene. Acestea sunt numerotate altfel decat in alte jocuri, de la 1A la 9A, de la 1B la 9B si asa mai departe pana la 10E.
Desenul tablei de joc:
pascal_tabla de joc
Descrierea zarului:
Am facut 6 bucati mici de hartie pe care am desenat numerele de la 1 la 6 ca pe zarurile obisnuite. Ele sunt asezate cu fata in jos. Le amestecam si intoarcem o bucata de hartie cu fata in sus. Jucatorul care este la rand trebuie sa mute jetonul sau cate casute indica zarul cu fata in sus.
Desenul zarurilor:
pascal_zarurile
 
Scopul jocului:
Fiecare jucator are in fata lui un Pascal taiat in 5 bucati colorate, asezate cu fata in jos si amestecate. Daca jucatorul nimereste pe un camp mov trebuie sa intoarca o bucata de Pascal cu fata in sus. Trebuie ca un jucator sa dea de 5 ori pe campurile mov ca sa aiba un Pascal complet. Daca nimereste pe un camp galben trebuie sa mai dea o data pana cand nimereste pe mov.
pascal_pascalii
 
Cine castiga jocul:
Castiga cel care ajunge primul la Finish, dar cu conditia sa fi nimerit pe 5 sau mai multe campuri mov (sa aiba un Pascal complet).

Opturi si infinituri

A fost odata ca niciodata o fata cu parul lu-u-u-u-u-u-u-ung pe nume Rapunzel. A venit o vrajitoare cu o foarfeca in mana si se pregatea sa ii taie parul. Rapunzel nu vroia ca parul sa-i fie scurt, asa ca, dupa ce a tremurat foarte mult de frica, s-a rupt in opturi si infinituri. Apoi, Pascal, cameleonul Rapunzelei s-a asezat in casuta lui de pe umarul Rapunzelei. Dar si el s-a rupt in opturi si infinituri fiindca statea pe Rapunzel. Vrajitoarei nu-i placeau cameleonii, a tremurat si ea foarte mult de frica atunci cand l-a vazut pe Pascal, pana s-a rupt si ea in opturi si infinituri. Si, fiindca vrajitoarea tinea foarfeca in mana, s-a rupt si foarfeca in opturi si infinituri.
Daca refaci imaginile personajelor din opturi si infinituri, ele o sa devina din nou ca la inceput.

opturi si infinituri

scrisoarea – iaurt

Cat eu am stat astazi cu mama la spital, acasa Vera… a creat. Ce?- evident, inca ceva care sa arate cu exactitate si adevar ce simte ea fata de situatia grea prin care trecem. Dupa ce ieri i-a facut mamei mele icoana, azi a nascocit un iaurt-cadou. Borcanelul „spuma-de-mare” inauntrul caruia se afla o scrisoare-iaurt. Desfaci hartia cocolosita, intinzi si citesti:

“Draga Moa-mi a lui Moa-mi, vreau ca Doamne-Doamne si Sfanta Lucia sa te vindece ca fiica ta nu nepoata e ingrijorata si stresata de tine. Tomestile te salveaza! Cu drag, Veronica”.

Acest text ma bucura, deoarece confirma faptul ca am reusit (nici eu nu prea stiu cum) s-o tinem departe de disperarile dramei prin care trecem; pe de-o parte e bine ca Vera observa realitatea, o simte fara sa fuga in „clopotul de sticla” si totusi ma bucur matern de „detasarea” care o tine departe de suferinta, acum cand viata mamei mele atarna realmente de un fir subtire de ata. Ea vrea doar sa ofere ajutorul. Doamne ajuta!

iaurt_iaurt1iaurt2

Planetarium

Eram inca o fetita timida si introvertita cand tata mi-a dat un sfat care a ramas inscris cu fierul rosu in scoarta firii mele. L-am intrebat de ce nu am prieteni, de ce ma simt atat de straina, nepotrivita si incompatibila cu cei pe care ii aleg si inspre care ma duc. El a zis “poate pentru ca trebuie sa astepti sa vina ei inspre tine”.

Adevarul este ca toate deceniile care au trecut de la cuvintele lui au confirmat legitimitatea acelei povete. Desi a fost un proces lent si plin de accidentari de toate partile, inconjurarea mea de prieteni pentru drum lung a avut mereu la baza principiul subtil dar imbatabil sugerat de tata atunci in adolescenta. Cei care au venit singuri (neceruti, necurtati, necastigati, nesedusi) au avut motive profund afective intotdeauna, sinceritatea si iubirea lor s-a dovedit a fi solida si greu de perturbat in timp. Ei au ramas cu mine. Pe cei catre care m-am dus eu de-a lungul vietii i-am cam pierdut dupa “primul act”, in parte pentru ca eu insami nu am stiut sa-i pastrez (cerandu-le mai mult decat ofeream, probabil), in parte si pentru ca ei nu au avut aceeasi toleranta la greselile mele, ca ceilalti. Oamenii cu care astazi merg prin viata constant si echilibrat sunt in fond cei care au venit inspre mine, m-au cautat, m-au vrut, m-au iertat, m-au asteptat. Si carora, o Doamne, le multumesc rasplatindu-i cu “valoaie” de iubire si recunostinta.

De multe ori adunand cu atata zel creatiile Veronicai, indosariind, gestionand, impachetand, arhivand, fotografiind, inserand in carti si tehnoredactand sute de pagini de viata – m-am gandit ca acesta este unul dintre motoarele care ma tin in priza: ideea ca aceste carti o vor ajuta pe Vera sa-si apropie oameni care au nevoie de ea, de ceea ce spune si face ea, de arta si intelepciunea ei, de sensul pe care ea il da lucrurilor. Rostul cartilor ei nu este de a o face “cunoscuta”, ci fericita, implinita, constienta de radacinile ei si inconjurata de prieteni care sa o iubeasca deplin si sa o ajute mai tarziu in viata. Cartile Verei sunt ocazia ei de a fi ea insasi – nu pentru oricine si cu orice pret, ci pentru cei care, atrasi de genul ei de creatie, de farmecul ei “extraterestru”, se vor aduna incet in jurul ei ca o cetate de aparare. Pentru ca si vulnerabilitatile Veronicai sunt mari…

“Opera” ei nu este altceva decat ceea ce ea a trait in mod firesc de-a lungul anilor, este viata ei naturala, asa cum a curs in fiecare zi. Nu am adunat niciodata file de “jurnal veronichez” cu gandul sa arat lumii ce geniu am nascut eu, ce-am crescut. Nu doresc sa fac un spectacol din originalitatea ei, nu este nici pe departe intentia mea. De aceea voi continua sa refuz politicos si ferm invitatiile de a iesi in mass media cu povestea noastra. Pana cand Vera va putea decide singura ce sa faca cu “unicitatea” ei, noi parintii ei vom decide pentru ea. N-am sa zadarnicesc eficienta anilor lungi si intensi de terapie impingand-o pe Vera in vartejul opiniei publice. Am sa ma fac zid in jurul copilariei ei, cu riscul de a fi judecata si inteleasa gresit. Nu asta are importanta… Ne-au smerit destul de mult intamplarile vietii, ne-am maturizat si am ajuns sa discernem lucrurile care ne reprezinta de cele pe care lumea se asteapta sa le facem. Suntem oameni modesti, simpli, parinti ca oricare altii si nu vom risca echilibrul si dezvoltarea copilului nostru nici de dragul expunerii si nici macar de dragul celor care ar putea beneficia de informatiile furnizate de un „copil special” despre viata vazuta prin proprii lui ochi. Invit cu dragoste pe toti cei care vibreaza la creatia copilului Vera sa ne viziteze pe blog, pe pagina ei de facebook sau sa ne ceara una dintre cartile ei.

Veronica este rotunda ca un mic soare. Ea straluceste pentru cei care au nevoie de stralucirea ei. Si care vor veni in timp in jurul ei, ca niste planete dragi si prietene, spre a da impreuna (la momentul potrivit) noi dimensiuni menirii ei luminoase si pentru a pune in valoare constelatiile de valori existente in fiecare dintre noi.

Despletire

Intr-o zi, Rapunzel frumoasa
se uita pe fereastra in cozi impletite
asteptand un print sau un hot
Sa ii fie sot.

Printul s-a rugat:
Fata, fata, fa-ti o despletire!
Frumoasa din fereastra
isi despletea pletele
Si un bland print aparu
care avea desenat pe bluza lui
chipul mamei Veronicai.

Si printul o iubi pe Rapunzel.

rapunzel_coperta unei carti

Eu pe oaia Shirley (poezie cu melodie)

Eram in curtea unui fermier
Care credea ca e pastor
Si oaia lui preferata
s-a lasat pe burta sa se culce.
Eu cand vroiam sa-i spun fermierului
ca nu e pastor
am calcat din greseala pe oaia frumoasa.

Cand i-am simtit blana
am ramas pe ea
Sa o calaresc atunci cand se trezeste.
Si ea s-a trezit
iar eu am uitat ca ma aflu pe o oaie
Si am dormit pe blana
ca pe un patut.

Am auzit-o behaind
si spunand:
Pe mine ma cheama Shirley
si sunt cea mai grasa oaie din turma.
Eu nu am vazut
nicio oaie cu gura deschisa (vorbind)
Si oaia pe care stateam eu
mi-a aratat fata ei
Si mi-am adus aminte
unde sunt eu.

de la sindrom la identitate

Am schimbat adresa blogului (sindromasperger a devenit identitateveronica) dintr-o pornire interioara de a ghida incet constiinta Verei, dar si a celor care o indragesc, dinspre sindrom catre identitate ca dinspre un mic ghiol (unde ce-i drept ne straduim de cativa ani sa cultivam nuferi) inspre oceanul propriei personalitati. Este foarte adevarat ca Vera are acest sindrom. Insa la fel de adevarat este ca identitatea ei trece cu imensitate necuprinsa peste toate inabilitatile descrise de acest diagnostic. In universul ei interior urias aceasta tulburare se pierde deja printre amanunte. Este necesar sa incepem s-o privim si altfel, nu doar ca pe un copil care wow, are Asperger si totusi uite ce chestii senzationale face, lume-lume, veniti, luati loc in stal si priviti: clownul va plange astazi, va umple cu lacrimi sapte galeti, dupa spectacol dvs veti sti mult mai bine care sunt mecanismele secrete ale plansului iar cartile de specialitate vor pali pe raft in teorie si inutilitate.

Vera este un mic creator, este o minte geniala si in acelasi timp este un copil care isi traieste copilaria. Vera nu are datoria de a-i invata pe altii cum sa o inteleaga. Este datoria mea ca parinte sa gasesc oameni potriviti pentru acest lucru. Si o fac in mod intens de aproape 3 ani de cand copilul meu cu o „tulburare din spectrul autismului caracterizata prin dificultăți semnificative în interacțiunea socială” a intrat in sistem.

Mi-am facut cruce si mi-am transformat viata personala intr-un cabinet de terapie individuala. Si a mers, am facut minuni impreuna cu ea si bineinteles impreuna cu cei cativa oameni cu care am colaborat in timp. Tratat, ras-tratat, analizat, judecat, desenat, exprimat si explicat – sindromul ramane pe loc, descris de aceleasi simptome oarbe si rutinate. Dar Vera creste! Sindromul incepe, dragul si sarmanul de el, sa para un fel de purice care spune Identitatii, ca unui elefant pe pielea caruia si-a gasit un sfert de milimetru sa locuiasca-  „hei amice, ia uite ce tare tropaim noi”.