in viata e nevoie (si) de logica

– Vera, iti desfac niste mandarine.
– Esti sigura ca sunt bune?
– Da.
– Le-ai gustat?
– Nu inca, dar dupa cum arata asa… imi dau eu seama ca sunt bune.
– Adica vrei sa spui ca intuiesti?
– Da.
– Si ai incredere in intuitia ta?
– Foarte mare incredere.
– Si eu banuiesc ca sunt bune. Tu ai incredere in intuitia ta, eu am incredere si-n intuitia ta si in banuiala mea.

sportul alunecului despletit

Sportul alunecului despletit este al alunecului pentru ca se joaca pe gresie, pe parchet, etc (spatii alunecoase). Daca joci pe parchet, e posibil sa ai covoare pe terenul de joc si atunci dai cu batul in minge ca sa ajunga din nou pe parchet (pe spatiul alunecos). Apoi, trebuie sa dai cu batul in minge pana cand nimeresti in poarta.
Portarul este o fata despletita.
Jucatorul e cel mai bine sa fie o fata despletita de asemenea.
Mingea se numeste „păr” pentru ca are forma de păr despletit cu suvite. Acest sport este un fel de hockey pe gheata.

sportul alunecului despletit

apa care inmoaie lucrurile fixe

Am inventat noua mea inventie: o apa care inmoaie lucrurile nemiscate. Ea este o apa de culoarea pielii cu valoaie (valuri mari) si cu multa spuma de mare verde. Se pune apa intr-o galeata si apa din galeata o punem intr-o plasa de pesti. Plasa de pesti o asezam deasupra lucrului nemiscat atunci cand turnam apa in ea. Prin ochiurile plasei apa o sa se reverse pe lucrul nemiscat si il va face moale, mobil si miscator.

Jumatate de infinit pe o frunza

Inimioara din hartie
avea margini ondulate.
Semnatura mea „TveraS”
verde se puse pe iubire.

Am desenat pe doua frunze
Jumatati de infinite
cu inima „TveraS” la mijloc
frunzele cum s-or simti oare?

ca o poza-metafora
care pe o jumatate are scris „infi-”
si pe cealalta scrie „-nit”.

infi-nit

Echilibru de forte

M-am intors acasa duminica dimineata dupa o noapte alba petrecuta cu mama mea extrem de bolnava (tata G. fusese in schimbul de noapte iar ea nu poate ramane singura nicio clipa). Eram obosita si daramata de gandurile sumbre din sfera “diagnostic – presupuneri – ingrijorari – statistici – durerile ei – mila noastra – empatia – sensibilitatea – nevoia de curaj si lupta – actiunile concrete – drumurile – sordidul spitalelor – adaptarea la tragic (exista asa ceva??) – intrebarile – neraspunsurile – incertitudinile – asteptarea”.

Inafara de orele cand mama se trezea din somn cu diferite dureri sau nevoi si eram langa ea, in rest am stat toata noaptea pe rand, cand la rugaciune, cand pe net, citind despre diagnosticul ei. Jurnale de chirurgie, pagini de carti de specialitate, forumuri, pareri si povesti ale altora, am pus cap la cap tot ce-au spus doctorii, analizele, tot ce-am trait pana acum in aceasta vrie cumplita (care este abia la inceput), am inteles mai mult, mai dureros, am cazut mai adanc si in acelasi timp am stiut ce mare efort trebuie, trebuie facut pentru a ne ridica, la momentul stabilit de sus, din marile noastre caderi.

Am plecat dimineata cu o stare de plumb, auzind (probabil exagerat si absurd, cum ar spune unii de pe marginea dramei) trambitele unei apocalipse personale, incepand la mine-n piept si rasunand pe strazi si peste tot in aer. “Fii puternica, fii tare” imi spun toti din jurul meu cu dragoste, enumerandu-mi rational si pragmatic motivele pentru care nu ar trebui sa sufar si sa ma sperii. Tac in fata acestor binevoitoare cuvinte, ca o oaie in fata celor care o tund, ca mama in fata falsului si cumparatului optimism al medicilor. Ce pot spune? Bine, bine, voi incerca… Multumesc. Desi e atat de limpede ca fiecare isi are propria rastignire, propriile piroane, experiente prin care trece singur, in felul lui personal. Cand ti se bat cuie in palme nu poti tine cont de manuale motivationale si de cugetari. Vin uneori si momente cand nu mai traiesti decat asa cum poti, abandonat trairilor tale omenesti, fricilor, experientelor, rastignirii si apoi, mai tarziu, ridicarii din toate acestea si invierii tale.

Cand am intrat in casa, Vera era la micul dejun, frumoasa, luminoasa, calma, fericita.
– Moaaaa-miii… cum mai e cu mamaia? Ai vindecat-o de boala aceea a ei? Ca ai stat destul de mult acolo cu ea.
– Nu, iubito, am stat doar s-o ingrijesc, e un pic mai lunga boala ei…
– Inteleg, a zis si a continuat sa manance.

La un moment dat am spus atat “sunt atat de obosita… ma duc sa ma intind putin”. Deodata, Veronica a zambit conspirativ si m-a luat de mana: “Moa-mi, am eu o idee sa te odihnesc. Vino cu mine!” si m-am lasat dusa de lumina. M-a pus sa ma asez pe patul ei din dormitor. Mai intai a tras peste mine perdeaua baldachinului, incet si cu simt amuzant de raspundere. A asezat fiecare fald, sa fie simetric, sa ma inveleasca bine, sa ma “ascunda” astfel incat nimeni si nimic sa nu-mi perturbe odihna. Apoi a agatat de teava perdelei o floare de plus cantatoare, a tras de sforicica si camera s-a inundat toata de melodia ei delicata si copilareasca. “Nu-i asa ca e odihnitor cantecul asta?” si-a zambit. “Da”. Chiar era…
La sfarsit s-a asezat langa mine si a inceput sa ma mangaie pe tot corpul, incepand de la cap si pana la picioare, inca si inca si inca o data, de multe ori, lasandu-ma fara respiratie de atata emotie. Cum? Cum stie acest copil sa-mi fie atat de instinctiv sageata spre Dumnezeu, sa echilibreze greul si angoasa, sa panseze rana, sa-mi daruiasca atat de firesc energie si viata?

Nu am facut-o partasa panicilor mele niciodata, m-am ascuns, am disimulat, am plans in camere separate de ea. Si daca a simtit, am ajutat-o sa perceapa cu liniste, fara sa fie afectata, de pe un alt palier – acela al copilariei protejate de niste parinti responsabili. Si totusi, in joaca si inocenta ei tulburatoare, in momentul uneia dintre cele mai mari cumpene din viata, fetita mea imi daruieste forta divina, cand sunt prea slabita s-o mai pot gasi inauntrul meu. Numai ea stie cu adevarat s-o faca. Numai ea imi poate fi sens si colac de salvare cand legea firii pare a ma ingenunchea crunt si neindurator.

3generatii1