spatiul meu personal (cugetare)

Mami, eu am un fel unic si special de a-mi imagina tot felul de lucruri, pentru ca sunt fericita. De exemplu daca as fi in locul unui copil din acela cu o viata grea, fara parinti, fara casa, etc… si daca cineva mi-ar spune sa-mi imaginez cum arata spatiul meu personal, atunci eu mi-as imagina un loc cu multe furtuni, unde nu trece niciodata iarna si frigul, unde nu ar exista case, n-as avea nici unde sa dorm. 

Dar fiindca am o viata fericita, imi pot imagina spatiul meu personal intr-un fel plin de lucruri frumoase. Cum ar fi de exemplu o casa unde sa dorm, un atelier de creatie, pisicute foarte multe care se transforma in prieteni de-ai mei, multe floricele in jurul meu, munti si dealuri ca sa am derdelusuri iarna, copaci care toamna prind culori foarte vii, etc.

Sageata si infinitul

A fost odata o fata cu parul lung pe nume Rapunzel. Coafeza Nicavero ii puse in par o agrafa sageata si o fundita infinit. Ulcica, ingerul ei pazitor, facu o magie si atunci cand Rapunzel va muri, sageata si infinitul sa prinda viata. Rapunzel imbatranise, si apoi murise. Se construise o statuie cu ea, ca sa aiba lumea amintire. Statuia Rapunzelei devenise noua casa a sagetii si a infinitului. Sageata spuse:

– Eu sunt sageata zilei si spun despre tine un mic proverb: “8 este varsta infinitului!”

eram o tufa de trandafiri, joc de imaginatie

Mi-am imaginat ca eram o tufa de trandafiri. Era o vara calda cu cer senin. Eu eram maricica, de-o culoare verde aprins si aveam o radacina groasa in forma de V din care ieseau V-uri din ce in ce mai subtiri. Trandafirii mei erau infloriti si aveau culori diferite, rosii, galbeni, albi, roz, portocaliu si bleu. 

Aveam doua feluri de trandafiri: cu tepi si fara tepi. Copiii veneau sa culeaga trandafiri din mine si ii alegeau mereu pe cei fara tepi. Ei aveau cu ei cate un caine, sau cate o pisicuta. Culegeau trandafirii doar pentru ca erau foarte parfumati si ei vroiau sa-si parfumeze casele lor. Cand ramaneau doar trandafirii cu tepi, atunci le cadeau si lor tepii si copiii ii puteau culege si pe aceia. Cand ramaneam fara trandafiri de tot, atunci cresteau altii, iar si iar, ca intr-un ciclu. 

Eu traiam intr-o gradina cu multe tufe de diferite feluri de flori, cu braduti, cu copacei si cu multa iarba. Gradina mea avea un gard de culorile curcubeului plus alb, negru, gri, maro, etc. Gardul avea si o portita pentru a putea intra pe ea copiii care doreau sa culeaga trandafiri din mine. Exteriorul gradinii mele avea munti, dealuri, case si multe floricele. Aceleasi multe floricele se gaseau si in interiorul gradinii. 

Tot in gradina in care eram eu, mai exista si un lac cu vietuitoare subacvatice gen pesti. Eu aveam un cap de om care arata exact ca mine, Veronica, dar aveam in par un trandafir portocaliu mare si niste floricele pe langa el. 

DSCN1170

mama si tata ma iubesc, tema la religie

Alcatuieste un text cu titlul „parintii mei” (folosind si cuvintele: muncesc, ne rugam, ne plimbam, ascultam, Biserica, iubire).

Parintii mei muncesc. Noi ne rugam sa fim buni. Iubim sa ne plimbam si sa ascultam slujba la Biserica. Simtim iubire de la Dumnezeu. 

Scrie doua indemnuri pe care ti le-au dat parintii tai.

Sa fiu fericita.
Sa am incredere in mine. 

In spatiul de mai jos, realizeaza un desen cu titlul „mama si tata ma iubesc”.

Familia Iubirii (imbratisare in trei).

tema la religie

 

 

dansam pe-o coada de sirena

noi eram bebelusi
sau poate un pic mai mari
si la mare locuiam
pe o coada de sirena ne iubeam
ne iubeam foarte putin
dar cand pe coada de sirena dansam
atunci minune dumnezeiasca
am inceput sa ne iubim mai mult
sirena era un fel de Ariel
cu par lung si rosu fluturand in vant
si coada verde cu solzi metalizati
stralucind in apa

pe-o coada de sirena
e singurul loc unde ne-am intalnit
pe-o coada de sirena dansam si ne iubeam
noi nu stiam ce sunt oamenii din lume
pentru ca eram singurii
de pe coada de sirena
dar acum suntem adulti
si nu ne mai iubim
caci pe-o coada de sirena
de mult nu ne-am mai intalnit

cred ca ea e sirena!
am spus cand am fost la mare
pe coada ei noi ne-am suit
si deodata ne-am iubit
cand tu-ti scoteai rochia
si-o aruncai in apa
si eu credeam ca e un peste albastru
cu coada mare
sau chiar cu un voal matasos

pe-o coada de sirena mereu ne intalneam
pe-o coada de sirena dansam si ne iubeam
pe-o coada de sirena noi locuiam
pe-o coada de sirena ne iubeam
pe-o coada de sirena verde
cu solzi metalizati.

scurt dialog de seara

– Mami, daca ne vom lua vreodata o pisicuta, o vei iubi mai mult decat ma iubesti pe mine?

– Vaaai, Vera. Realizezi ca este prima data cand ma intrebi asa ceva? N-ai mai pus aceasta problema niciodata. Evident ca nu pot iubi pe nimeni si nimic mai mult decat pe tine (o strang in brate).

– Inteleg… (zambeste). Cred ca nu vei uita niciodata ca te-am intrebat acest lucru astazi si o sa-ti amintesti asa, in timp, si iti va fi drag de mine… eu asa simt din atitudinea ta.

oda in metru terapeutic

Recent am reluat sedintele de terapie, dupa o pauza de jumatate de an. Am din nou un sentiment de trezie, de constientizare a intregului, in timp ce viata obisnuita este o inlantuire de trairi pe bucatele, mici fragmente de viziuni. Ajung insa uneori la un far care arunca lumina peste tot ansamblul existentei si… pot vedea mai bine lucrurile, adevarurile, ce este bine, ce este rau, ce este de facut.

O bucurie, aceasta limpezime.

In general, viata noastra cu Veronica s-a desfasurat, din punct de vedere social, in salturi paradoxale, in intalniri cu oameni care au vazut cate o parte, cate o fateta a problemelor noastre si a trairilor. Unii au spus “n-are nimic, sunteti exagerati, relaxati-va”, altii au spus (sau au gandit, sau au actionat in directia aceasta) “ce bine totusi ca nu suntem in locul vostru”; unii ne-au admirat, altii ne-au privit cu compatimire. Unii au simtit dorinta de a ne ajuta in masura in care le-a fost posibil, altii au gasit motive legitime pentru a-si vedea de drum; unii au tacut cand le-am cerut ajutorul, altii ne-au dat fara sa le cerem. Am incercat in toate palierele vietii sa fiu atenta pentru a alege bine ceea ce o poate ajuta pe Vera in dezvoltare, ceea ce nu o da inapoi si nici nu o tine pe loc. M-am concentrat (uneori peste masura) sa aleg oameni care sa priceapa ce ESTE Veronica, ca sa o poata ajuta concret si mai ales, corect. Poate ca aceasta este si principala motivatie a acestui blog, a paginii de facebook unde postez creatiile ei si a felului in care las deschisa portita intre ea si lume.

Sunt oameni care admira creatorul din ea si sunt oameni care o iubesc fara macar sa vada ca acest creator exista. Sunt persoane care o resping din start pe motiv ca prezenta ei naste un complex de inferioritate copilului lor si sunt altii care si-o doresc in preajma ca pe un motor de motivatie proprie. Sunt profesori care se ingrijoreaza ca nu vor putea face fata unui copil ca ea daca vor ajunge sa predea dintr-a cincea la clasa ei. Sunt unii care se simt atrasi de “ceva” –ul misterios, un pic mistic al Verei, de gandirea ei “out of the box”, dar care prefera sa stea departe caci nu se stie totusi ce „reactie nedorita” poate avea. Locul Verei este inca incert in societate, o spun fara patima si fara angoasa. Este un adevar, simplu. Vera se afla inca in cautarea unui loc compatibil cu ea, potrivit pentru structura ei speciala. Un adevar care ne tine in priza si care ne determina sa nu ne oprim din evolutie. In tot acest amestec de agitatie, ironie sau bunavointa sociala, noi nu prea am fost “nici cal nici magar”, am balansat agil (sau uneori fortat) intre clasificarile, parerile si denumirile altora, in timp ce oamenii aveau totusi nevoie sa-i puna o eticheta, fiecare din perspectiva lui proprie, ca sa inteleaga mai bine cu cine relationeaza si de ce.

Terapia este un fel de tarm la care ajungem, pricepem ce-i cu noi, ne odihnim, apoi avem din nou putere sa ne aruncam in valuri. Terapia este singurul loc unde venim cu absolut toate bucatile noastre si le punem pe masa. Singurul loc unde avem intotdeauna un feed-back nu doar destept, profund, limpede, ci si plin de dragoste si lipsit de blamari mascate. Aici Veronica este vazuta in goliciunea si in complexitatea personalitatii ei. Aici aducem si cartile Verei dar si toate mecanismele cariate si inca nerodate. Toate realizarile peste medie dar si ramanerile in urma, toate plusurile si minusurile. Nu ma tem si nu ma preocup de priviri piezise, de ganduri nerostite, de judecati in care zac reprosuri; nu sunt incordata de consecintele vreunei “greseli” sau inadecvari sociale. Aici nu reactioneaza nimeni raportat doar la bucatelele Veronicai (decat in masura in care se lucreaza efectiv pe un anumit comportament).

A intelege, a avea ochi de vazut lucruri lipsite de evidenta si peste toate a iubi – aceasta este calea de salvare din mediocritate, din sindroame, din bezne. Dupa fiecare sedinta de terapie, simt ca putem mai mult. Si eu si Tom si Vera. Dupa fiecare sedinta, punem inceput unei noi existente, unor noi zboruri si posibilitati. Si in acord cu increderea noastra , totul va fi bine.